Un dolar, doi dolari, valetul de trefla

Un dolar,doi dolari,valetul de trefla de Chiril Tricolici

DE LA O CONTRAVENȚIE LA LEGEA CIRCULAȚIEI.

Primisem de câteva zile o Carte poștală foarte drăguț tipărită, prin care eram invitat – câtă amabilitate! – să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliție al Municipiului București, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare și carnetul de conducere auto. Și cum în dimineața aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs preaamabilei invitații acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puțin, n-am auzit.

Cu aceste gânduri și cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta și ospitaliera clădire a Miliției de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei.

Aici lucra și mai lucrează încă un coleg de școală – nu e cazul să vă spun ce fel de școală – și amic, cu care întrețineam bune relații. Sporadice, din păcate.

Erau de vină cel puțin trei situații.

În primul rând, constanța relațiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcție importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puțin timp să-1 cheltui, fiind în acest caz confirmat) și, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuție”.

E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuție. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliție.

Așa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată și un alt coleg de școală, cunoscut actor bucureștean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ținuse cu orice preț să se imortalizeze cu el într-un film, drept care și eu și colonelul primisem – cu dedicație – câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată și azi cu sfințenie sub sticla bărulețului meu (există o asociație), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez.

În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Și aceasta nu numai pentru a-și crea relații cu cei ce susțin că, după o săptămmă de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă – te gândești la peștele care, uite acum, acum o să muște momeala și atât.

Pasiunii acesteia și, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitația, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult pește și pescari mai puțini.

Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitația.

Contramandând programul pe care mi-1 aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineața, după treizeci și ceva de kilometri presărați cu hârtoape, eram pe marginea bălții. Dar cu toată sticla de coniac pe care o luasem pentru a întreține verva colonelului și spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peștii.