Departe de lumea dezlantuita

Departe de lumea dezlantuita de Thomas Hardy

CapitolulI

Portretul fermierului Oak.

O întîmplare

CÎND FERMIERUL OAK ZÎMBEA colțurile gurii i se lățeau pînă la urechi; ochii i se îngustau, rămîneau cît două crăpături, și din jurul lor porneau spre obraji o seamă de riduri – raze ale soarelui-răsare dintr-un desen stîngaci.

Numele său de botez era Gabriel. În zilele de lucru, Oak era un tînăr cu judecată sănătoasă și blajin din fire, cu mișcări potolite, îmbrăcat cuviincios. Duminica era altul: un om cu idei încîlcite, pornit să lase totul pe a doua zi, stînjenit de umbrelă și țeapăn în hainele lui de sărbătoare; într-un cuvînt, era omul care simțea că din punct de vedere moral, locul său ar fi fost în zona de mijloc, propovăduită de biserica laodiceană^[1], acea întinsă zonă neutră, situată între cele două extreme ale parohiei: habotnicii și bețivanii; mai bine zis, se ducea la biserică, dar căsca pe furiș atunci cînd adunarea credincioșilor ajungea la crezul nicean, iar cînd își punea în minte să asculte predica, se întreba ce-o să aibă de mîncare la cină. Dac-ar fi să ne luăm după judecata lumii, trecea mai degrabă drept om hain din fire atunci cînd prietenii și cusurgiii erau în toane rele; cînd erau mulțumiți, găseau că e om de treabă; iar cînd nu erau nici într-un fel, nici într-altul, vedeau în el un om a cărui ținută morală era și cu carne, și cu brînză.

De vreme ce în viața lui erau de șase ori mai multe zile lucrătoare decît duminici, adevărata lui înfățișare era aceea pe care-o avea în hainele sale vechi; cînd vecinii își aminteau de el, și-l închipuiau totdeauna îmbrăcat în felul acesta. Purta o pălărie de pîslă cu calota joasă, lăbărțată la bază din pricină că și-o îndesa zdravăn pe cap, ca să fie sigur de ea cînd vîntul bătea puternic, și avea o haină ca a doctorului Johnson; membrele inferioare îi erau strînse în jambiere obișnuite, de piele, iar picioarele i se lăfăiau în ghete din cale-afară de largi, lucrate astfel, încît oricine le-ar fi purtat ar fi putut să stea ziua întreagă într-o gîrlă, fără să se sinchisească: fiindcă meșterul, om conștiincios, chiar dacă mai greșea uneori croiala, se străduia în schimb să-și despăgubească mușteriii, nefăcînd economie la măsură și la materialele trainice.

Domnul Oak purta asupra sa, în chip de ceas, un fel de orologiu mic de argint; cu alte cuvinte, era un ceas, dacă te luai după formă și după întrebuințare; dar dimensiunile arătau că e un mic orologiu. Acest instrument, ceva mai în vîrstă decît bunicul lui Oak, se deosebea prin aceea că mergea fie prea repede, fie deloc. De asemenea, cea mai scurtă dintre limbi se bălăbănea în jurul axului, așa încît ceasul arăta foarte corect minutele, dar nimeni nu putea să fie pe deplin sigur de oră. Ceasul își dădea adesea în petic și se oprea; atunci Oak îl bușea și-l scutura și astfel îi venea de hac. Neplăceri de pe urma celor două metehne n-avea, căci se pricepea să scape de ele: urmărea întruna drumul soarelui și-al stelelor pe cer și-l punea față în față cu ora arătată de ceasul lui; sau își lipea obrazul de geam la ferestrele vecinilor, pînă ce izbutea să-și dea seama cît arată orologiul cu cadran verde din casă. Buzunărașul de ceas al lui Oak ocupa o poziție oarecum „înaltă” în brîul pantalonilor (așezat foarte sus, sub vestă) și ca să ajungă acolo era un chin; trebuie spus deci că la nevoie, Oak își scotea ceasul smucindu-și trupul în lături, cu o strașnică opinteală: gura și obrazul i se încordau pînă i se făceau stacojii, în timp ce lanțul, tras în sus, aducea la lumină ceasul cum ar fi adus o găleată dintr-un puț.

Dar unele persoane, înclinate spre visare, care-l văzuseră pe Gabriel Oak străbătînd unul din ogoarele sale într-o dimineață de decembrie, însorită și nespus de blîndă, ar fi fost în măsură să-l privească și-n altă lumină. Pe chipul lui se putea observa că multe din culorile și trăsăturile tinereții stăruiau încă și la vîrsta bărbăției; ba ici-colo, în unele amănunte, care nu se dezvăluiau de la prima vedere, rămăseseră întipărite urmele băiețandrului de altădată. Era destul de înalt și de lat în umeri ca lumea să-i prețuiască statura; pentru aceasta însă, ar fi trebuit să-și țină trupul mai sigur de sine, cum ar fi fost firesc. Dar atît la țară cît și la oraș, unii oameni arată într-un anumit fel, iar de vină nu sînt mușchii și tendoanele, ci mai degrabă ceea ce gîndesc despre ei înșiși: oamenii aceștia își micșorează statura după cum se țin. O modestie potolită, care i-ar fi stat bine unei vestale, părea să-i șoptească neîncetat că el nu are dreptul la mult loc în lumea asta; ea îl făcea să pășească fără să atragă privirile asupra sa, ușor aplecat, dar nicidecum încovoiat din umeri. Să te aștepți să fii prețuit după cum arăți, nu după cum te porți e un cusur – dar cusurul acesta Oak nu-l avea. Ajunsese la vîrsta la care unui bărbat nu i se mai spune „un tînăr”, adică la anii cei mai frumoși din viața unui om, cînd gîndurile și simțămintele bărbatului sînt cu totul deosebite unele de altele. Trecuse de anii cînd tinerețea le amestecă la întîmplare sub chipul patimei, dar nu ajunsese încă la acea perioadă din viață cînd, sub înrîurirea soției și a familiei, ele se înmănunchează din nou și ajung prejudecată. Într-un cuvînt, avea douăzeci și opt de ani și era burlac.

Ogorul pe care se afla în dimineața aceasta, urca pieptiș un deal numit Norcombe Hill. Peste un pinten al acestui deal, afundat între coaste abrupte, trecea drumul mare ce ducea de la Norcombe la Casterbridge. Aruncîndu-și într-o doară privirea peste gardul viu, Oak zări, pe versantul din fața lui, o căruță cu arcuri, vopsită în galben și cu desene vesele; căruțașul care mîna cei doi cai mergea alături cu biciul ridicat în sus. Căruța era încărcată cu obiecte de gospodărie și glastre de flori, iar în vîrful ei stătea cocoțată o femeie tînără și atrăgătoare. Nu trecuse nici o jumătate de minut de cînd această priveliște i se înfățișase lui Gabriel, și iată, căruța se opri chiar în dreptul lui.

— S-a dus codîrla, duduie, spuse căruțașul.

— Asta era! Am auzit eu căzînd ceva, răspunse fata cu un glas suav, însă nu deosebit de slab. Am auzit un zgomot pe cînd urcam dealul, dar nu mi-am dat seama ce-a fost.

— Trag o fugă îndărăt.

— Du-te, veni răspunsul.

Caii, făpturi simțitoare, rămaseră nemișcați în timp ce pașii căruțașului se topeau în depărtare.

Fata nu se clinti de la locul ei; în juru-i stăteau îngrămădite claie peste grămadă mese și scaune răsturnate, iar drept proptea le slujea banca de stejar din spatele căruții; în față, întreaga încărcătură își înfățișa podoabele: ghivece de mușcată, mirt și cactuși, la care se alătura colivia unui canar; toate păreau să fi fost luate de la ferestrele casei din care fata se mutase de curînd. Prin capacul întredeschis al unui coș de răchită își mijea ochii o pisicuță și, mieroasă, nu și-i mai dezlipea de la păsărelele din jur. Cîtva timp, fata cea frumoasă îl așteptă nemișcată pe căruțaș: în tăcerea înconjurătoare nu se auzea decît canarul care țopăia în sus și-n jos pe stinghia închisorii lui. Apoi tînăra privi cu luare-aminte în jos. Nu la canar, nici la pisică; se uita la un pachet dreptunghiular, învelit în hîrtie, aflat între cei doi. Întoarse capul să vadă dacă nu cumva venea căruțașul. Omul nu se zărea; ochii fetei se îndreptară din nou spre pachet, căci gîndul părea că-i tot fuge la ceea ce se afla înăuntru. În sfîrșit, trase obiectul în poală și dădu la o parte învelișul de hîrtie; din pachet apăru o oglinjoară cu suport în care fata începu să se cerceteze cu grijă. Buzele i se dezlipiră într-un surîs.

Era o dimineață minunată; soarele învăluia într-o strălucire de purpură jacheta stacojie a fetei și zugrăvea nuanțe delicate pe chipul ei luminos și în părul ei negru. Mirtul, mușcatele și cactușii îngrămădiți în jur, verzi și plini de prospețime într-un anotimp cînd frunzișul era mort, dădeau întregului tablou alcătuit din cai, căruță, mobilă și fată, un deosebit farmec primăvăratic.

Ce-o făcea să se răsfețe astfel, la oglindă, într-un loc unde nu o vedeau decît vrăbiile, mierlele și fermierul, despre care nu-și dădea seama că-i de față? — căci alți ochi nu se aflau în preajma ei. Sau zîmbetul era prefăcut și nu urmărea decît să dovedească priceperea ei în arta de a cuceri? Cine știe! Roși în fața imaginii din oglindă, iar cînd aceasta îi întoarse chipul îmbujorat, roși mai tare.

Locul și momentul potrivit pentru un astfel de gest – ora cînd femeia se îmbracă în iatacul ei – fuseseră înlocuite cu o călătorie în aer liber, așa încît cochetăria fetei părea nespus de bizară. Tabloul era plin de gingășie. Slăbiciunea – lege pentru femeie – ieșea acum semeață la lumina zilei, care-o înveșmînta în prospețimea unui gest neobișnuit. Gabriel nu se putu împiedica să tragă de pe urma celor văzute, o concluzie amară, deși ar fi dorit să fie mărinimos. Fata n-avea de ce să se privească în oglindă. Nu-și potrivise pălăria, nu-și netezise părul, nu-și îndreptase vreo buclă – nu făcuse nimic care să arate că acesta-i fusese gîndul cînd luase în mînă oglinda. Se cerceta ca pe un frumos exemplar feminin produs de Natură și atîta tot, iar gîndurile păreau să-i zboare spre drame îndepărtate, dar care ar fi putut să se petreacă aievea – drame în care erau amestecați și bărbați; întrezărea clipe de glorie parcă hărăzite ei, căci în acest surîs se ghiceau bărbați cu inimi topite de dragoste, inimi ce se lăsau cucerite. Și totuși nu era vorba decît de o presupunere, iar întreaga înlănțuire a faptelor era atît de fără noimă, încît ar fi fost o nesăbuință să susții că lucrurile tind spre vreun scop anumit.