Jude nestiutul – volumul 1 si 2

Jude nestiutul de Thomas Hardy volumul 1

Jude neștiutul publicat în 1895 este ultimul roman al lui Thomas Hardy. După această data, scriitorul care a dat una dintre cele mai specifice expresii ale tragismului modern, pără­sește domeniul prozei pentru a scrie poezie. A rămas însă în istoria literaturii în primul rând ca romancier.

Thomas Hardy a explicat într-o prefață scrisă cu prilejul reedi­tării romanului Jude neștiutul motivul care l-a îndemnat să pă­răsească uneltele de romancier. Nici romanul care precedase tra­gica istorie a lui Jude, anume Tess d’Urberville, n-avusese parte de o primire favorabilă din partea publicului și a presei. Pesi­mismul disperat, ignorarea prejudecăților curente într-o societate puritană, cum era societatea victoriană, de către autor și crea­turile sale, șocaseră. Scris într-un moment de criză spirituală și intimă, romanul de față conține pagini de atac pasional împo­triva unor legislații socotite absurde – în primul rând, legislația căsătoriei – atac care explică o primire oficială nefavorabilă. Astăzi aceste izbucniri violente adresate unor instituții cu mare forță de coercițiune în riguroasa eră victoriană sună strident atunci când imprimă cărții un caracter din cale afară de tezist. Instituțiile și legile denunțate ca absurde își găsesc însă locul într-un roman al destinului, în măsura în care alcătuiesc acel mecanism tragic, în angrenajul căruia se năruie aspirațiile unor conștiințe elevate, eșuează ființe de o rară frumusețe morală.

Așa și înțelegea de altfel romancierul lucrurile, fiindcă vedea în legislația crudă a căsătoriei „un punct de vedere potrivit pentru fabula unei tragedii, povestită de dragul prezentării unor amă­nunte ce conțin multe adevăruri universale și în speranța că s-ar putea găsi (într-o asemenea fabulă) anume elemente de catarsis aristotelic”.

Referirea la teoria autorului Poeticei asupra funcției elibera­toare, catartice a tragediei, ni-l arată pe Thomas Hardy plasându-se el însuși în seria inaugurată de poeții tragici ai antichității.

Ideea de fatum, analogiile cu tragedia antică revin de altfel frecvent în paginile cărților sale. În romanul de față, referirile la vechii poeți tragici sunt atribuite unuia dintre personajele prin­cipale: „Aș zice că o soartă tragică s-a înverșunat împotriva Atrizilor”. Într-unul din momentele cele mai deznădăjduite ale romanului sunt invocate cuvintele corului din Agamemnon: „Lucrurile sunt așa cum sunt și vor ajunge la dezlegarea care le este sortită”.

Fundalul predilect al tragediilor lui Hardy este Wessexul, pro­vincia natală a scriitorului încremenită în cadre seculare de viață. Cu o istorie ce urcă în trecut până în epoca celților și păstrând urme ale cultului druidic și ale ocupației romane, Wessexul și în general, peisajul lui Hardy participă la acțiune cu o intensitate cerută de însăși natura conflictului tragic în epoca romancierului englez. Ca și landa din romanul lui Emily Brontë, La răscruce de vânturi, ca și oceanul în Moby Dick al lui Melville, natura lut Hardy asigură proiecția intrigilor romancierului pe acel fond de generalitate și eternitate pretins de tragedie. Fiindcă nu e interesat de „caractere” ci de destine, Hardy simte nevoia acestui spațiu elementar și neschimbător care este peisajul Wessexului[1]. Chiar atunci când scena se mută din ambianța naturală în cadrul civilizației, adică în decorul citadin, determinismul an­cestral reprezentat de pământul natal rămâne atât de puternic, încât dezrădăcinarea devine factorul care declanșează acțiunea tragică. Tensiunea tragică poate fi rezultatul unui dezacord între încremenirea de veacuri a lumii rurale din care provin aproape toate personajele lui Hardy și apariția elementelor ținând de o civilizație artificială sau mercantilă. Nenorocirea care strivește viața argatei Tess și chiar ultimul act al tragediei care se joacă în umbra giganților de piatră din Stonehenge sunt nu numai o dovadă a cruzimii „căpeteniei nemuritorilor” ci și rezultatul zguduirii unor tradiții multiseculare prin pătrunderea unor relații brutale în viața patriarhală a satului. Micile și marile ironii ale vieții, care alcătuiesc substanța tematică a mai tuturor operelor lui Hardy (și nu numai a povestirilor incluse în volumul Micile ironii ale vieții) sunt atribuite unui destin de care este răspunzător când „căpetenia nemuritorilor”, când legislațiile pământești.

*

Un roman al ratării, desigur – și, spunând aceasta, adoptăm terminologia curentă în discutarea romanului realist ce s-a scris în secolul trecut, urmând a formula mai jos toate distincțiile cerute de modul specific în care tratează Hardy această temă, în jurul căreia, ca și în jurul aceleia simetrice ei – tema ascen­siunii, a arivismului – s-a cristalizat materia epică a atâtor ro­mane de moravuri.

Jude aparține tipologiei năzuitorului strivit de o ambianță ostilă într-o lume în care relațiile dintre oameni capătă un ca­racter de impermeabilitate dezumanizată. Dar sfârșitul tragic al personajului reprezintă și o sancțiune a destinului împotriva aceluia care a comis păcatul de a se transplanta.

Jude Fawley este un copil de țăran din Wessex, dirijat de o imperioasă și mistuitoare vocație intelectuală. Sensibil și pasionat, el resimte, din prima copilărie, atracția aproape fascinantă a științei și a frumuseței intelectuale întruchipate în mintea lui de orașul Christminster, oraș universitar plin de colegii și de monu­mente istorice.

Copilul Jude, ca mai toate personajele lui Hardy este conceput poetic; „Hardy mi se pare că e în mod esențial un poet” scrie E.M. Forster[2], un poet care își construiește romanele de la o mare înălțime. Ele sunt concepute ca tragedii sau tragicomedii.”

Așa se face că, în cazul lui Hardy ca și al lui Dickens, nu se poate vorbi de o psihologie a copilului, ci de o viziune poetică prin intermediul căreia creatorul transmite parte din propria sa sensibilitate, din propriile sale amintiri unor personaje care înain­tează din copilărie spre maturitate „legați de mâini și de picioare, în sunetele loviturilor de ciocan ale destinului”[3].

Nici unul dintre scriitorii secolului trecut – și sunt foarte numeroși – care s-au apropiat de tema copilăriei, n-au atribuit însă copilului o asemenea maturitate stranie, maturitate exacerbată de sentimentul acut al proastei întocmiri a lumii. E un sentiment al autorului proiectat asupra creaturii sale. O experiență dure­roasă trăită de micul simbriaș în slujba unui fermier îl împinge spre cugetări răscolitoare, greu de atribuit minții unui copil: „Înțelegea că pe măsură ce crești descoperi noi răspunderi. Lucrurile nu se rânduiau chiar așa cum își închipuise. Logica naturii era prea cruntă pentru ca el s-o încuviințeze. Faptul că îndurarea față de unele făpturi însemna cruzime față de altele îi rănea simțul armoniei”. Micul Jude cunoaște efectele cruzimii, trăiește sentimentul așteptării înfrigurate ca și durerea speranțelor neîmplinite. Copilul așteptând la marginea drumului apariția unui trecător care să-i aducă vești din cetatea visurilor formulează un gând de o tragică și tulburătoare generalitate, rostit, de fapt, de glasul romancierului: „Dar nu a venit nimeni, pentru că nimeni nu vine niciodată”.

Ceea ce urmează în viața adolescentului și a tânărului este dezvoltarea epică, a uneia dintre cele mai vechi și fundamentale teme poetico-alegorice: căutarea, căutarea idealului (la quéte the quest), temă tratată în acord cu viziunea tragică a roman­cierului. Vechea structura compozițională a atâtor alegorii ale căutării este acoperită și uneori mascată de depunerile unei com­puneri literare în interiorul căreia fuzionează fulgurația poetica și observația realistă cu detaliul naturalist.

Jignit de vederea brutalității din natură și din omenire, Jude se dăruiește pătimaș visului său, întruchipat de cetatea învățăturii Christminsterul pentru prima oară zărit de la distanță de micul Jude de pe o scară proptită de Casa Neagră, într-un asfințit când cetatea apare ochiului său vrăjit ca o mare de topaze, devine obiectul unui cult, la care Jude nu renunță nici după ce orașul cu ziduri severe, cupole, turnuri, biserici gotice, cre­neluri și vechi colegii îl respinge, nici după ce știe că nu face parte dintre „aleși” și că porțile colegiilor vor rămâne pe veci închise pentru el.

Traiectorii tragice sunt câteva în acest roman. Drumul lui Phillotson, dascălul și modelul uman al copilului dornic să primească harul științei, îl prefigurează pe acela al lui Jude. Și pe învățător „cetatea” devoratoare de idealuri ca și biserica îl resping.

Orașul universitar Christminster (în realitate Oxford) este, în cartea lui Thomas Hardy, o prezență covârșitoare. Mai întâi ca ideal intangibil, ținta unei ardente căutări. Prin aceasta el ține de o zonă a sacralității și dacă acceptăm limbajul criticii arhe­tipale, de simbolurile „centrului” (tabernaclu, sfântă a sfinte­lor etc.).

Dar orașul este și o prezență palpabilă și, ca atare, trăiește prin zidurile și pietrele lui, prin ansamblurile și detaliile lui arhitectonice pe care Hardy – ca fost arhitect – și pe care Jude – devenit meșter zidar – le văd, le simt, le reînvie în materialitatea lor și prin valori de atmosferă. Thomas Hardy rămâne un mare evocator de orașe, așa cum este poetul unei naturi mitice, zonă a primordialului încremenită și necontaminată de timp. Pădurea din romanul Cei din pădure, landa (Egdon Heath) din Întoarcerea băștinașului, monoliții uriași din Stonehenge (Tess d’Urberville) participă la acțiunea romanului lui Hardy, imprimă intrigilor acel element de forță și eternitate, de care tragedia are nevoie și pe care poate doar în romanul lui Emily Brontë, La răscruce de vânturi, îl mai găsim astfel.

Dar Jude neștiutul nu este, în mod precumpănitor, romanul peisajului rural. Există împrejurimile satului Marygreen cu lanu­rile de grâu semănate în depresiuni, cu cărările ce urcă pieptiș, povârnișurile dealurilor. Istoria e prezentă în landele Wessexului, în gorganele lui străvechi – urme de monumente romane –, în drumurile lui bătute pe vremuri de legiuni. Dar evocarea orașului primează. Ea ni-l dezvăluie pe arhitect nu numai prin simțul arheologic și viziunea (plastică a aceluia care știe să vadă, dar și prin acuitatea aceluia care deosebește ecoul unor pași o uliță îngustă dintre două ziduri de colegiu, de sunetul pașilor pe dalele unei curți interioare sau pe sub boita unei biserici, a aceluia care cunoaște, ca un experimentat meșter zidar, senzația pe care piatra veche mâncată de timp o prilejuiește degetelor ce se plimbă, pe dantelăria unei clădiri gotice.

Cu zidurile lui impenetrabile pentru băiatul de țăran vrăjit de lumina științei umaniste, cu profesorii lui înveșmântați în solemne mantii purpurii, cu umbrele și luminile, cu colegiile, bibliotecile, bisericile lui, Christminsterul nu este un simplu fundal pentru tragedia lui Jude. Este – așa cum sunt de obicei în romanele lui Hardy orașele și peisajele – deopotrivă simbol și actor principal în piesa care se joacă.[4]