Capitanul Waverley

Capitanul Waverley de Walter Scott

CAPITOLUL I

Unde cititorul face cunoștință cu unele personaje ale acestei povestiri

— Căpitane Waverley, – zise baronul Bradwardine, fiți binevenit în sărmana mea locuință din Tulây-Veolan.

Și, adresându-se fiicei sale:

— Draga mea Roza, – îi zise el, – aleargă în casă și veghează ca Alexandru Sa» nderson să ne dea din acel vin bătrân de Chateaux-Margaux din care am expediat de la Bordeaux la Dundee în 1713.

Roza se îndepărtă cu un pas aproape grav, până ce dispăru după colțul primei alei și, alergă după aceea, destul de repede să se achite de această misiune.

Miss Roza Bradwardine nu avea decât șaptesprezece ani; era o foarte frumoasă fată, cu o mare abundență de păr, blond ca grâul și, puțin alb, ca zăpada munților.

Fizionomia ei, ca și caracterul, avea o expresiune vie și veselă, tenul ei era așa de curat că părea transparent și, emoția cea mai ușoară chema roșeața pe fața ei. Talia ei, puțin deasupra mijlocului, era remarcabilă prin eleganța ei și toate mișcările ei erau pline de ușurință și de grație. Tatăl ei o învățase franceza și italiana, apoi încercase s-o învețe muzica dar, necunoscând-o, în fond, el însuși, nu putuse s-o învețe decât să se acompanieze la clavir, ceea ce, în acea epocă nu era prea comun în Scoția. Ca răsplată, ea cânta cu mult gust și expresiune. Baronul o iubea ca pe luminile ochilor săi; vivacitatea ei, întotdeauna iubitoare, atenția ei de a face aceste ușoare servicii care plac, cu atât mai mult cu cât n-ai gândit niciodată să le ceri, frumusețea ei, care amintea baronului trăsăturile unei femei iubite, amabilitatea ei și generozitatea ar fi fost deajuns să justifice tandrețea celui mai insensibil dintre tați.

— Căpitane, – reluă baronul de îndată ce fiica lui se îndepărtase, spre a se duce să-i împlinească poruncile, —

nu veți găsi, aici, luxul meselor din Englitera, dar, sper că veți fi mulțumit de vinul meu de Bordeaux; el e de prima calitate și de vârstă respectabilă.

La poarta casei, ei au fost primiți de patru sau cinci servitori în livrea având în cap pe majordomul Alexandru Saunderson, care îi introduseră cu toate ceremoniile obișnuite. Fără să se oprească în niciunul din apartamentele prin care făcură să treacă Edouard, baronul îl conduse în marea sală de mâncare, căptușită ou stejar negru și împodobită cu portretele strămoșilor săi. Masa era pregătită pentru șase persoane.

Erau, cum baronul asigurase pe tânărul său prieten, persoane foarte respectabile. Era tânărul laird de Bal- mawhapple supranumit Falconer, din familia de Glen- farquhar, mare amator de vânătoare. Era, de asemenea, și kurdul de Killancureit, unul din cei mai bogați fermieri ai regiunii, un eclesiastic al adevăratei biserici episco- pale a Scoției, care răspundea la numele de Rubrick, și, în sfârșit, judecătorul Duncan Macvveeble, care condu- cea cu cea mai scrupuloasă cinste afacerile baronului.

Prânzul fu abundent, bine ordonat și comesenii îi făcură onoare. Baronul mâncă cum mănâncă un soldat flămând, lairdul de Balmawhapple, ca un vânător; Bul-

Isegg de Killancureit ca un fermier; Waverley, ca un voiajor; iar judecătorul Macwheebe, ca toți ceilalți îm- preună.

Când masa se ridică, baronul ură în sănătatea regelui, lăsând, politicos la conștiința comesenilor săi, liber- tatea de a bea în sănătatea suveranului de fapt sau în cea a suveranului de drept.

Conversația deveni generală și Miss Bradwardine care făcuse onorurile mesei cu multă grație și modestie, se grăbi să se retragă; ecleziasticul nu întârzie să-i urmeze exemplul. Vinul, care justifica elogiile baronului, circula cu repeziciune, în jur, și, Waverley obținu, nu fără oare- care dificultăți, privilegiul de a neglija uneori să-și umple paharul.

Obișnuit să nu bea vin decât cu cea mai mare mo- derațiune, el lăsă pe ceilalți comeseni să golească sticle și ceru permisiunea de a se retrage.

Deșteptându-se, a doua zi de dimineață, el făcu cu- noscută intenția lui de a pleca, dar aerul de încremenire sinceră și adâncă cu care bunul bătrân luă cunoștință de acest proiect nu-i lăsă puterea de a persista.

Totuși, de abia obținuse baronul, de la Waverley, pro- misiunea de a prelungi cu câteva zile vizita sa, când acesta se și ocupa de mijloacele de a scurta data ple- cării sale.

Ca urmare, însă, el îl invită la o partidă de vânătoare de capre la care luau parte mai mulți dintre ve- cinii lui și care trebuia să aibă loc a doua zi.

înainte chiar ca aurora să fi albit vârful colinelor, ei porniră la drum și, două ore de mers, îi conduseră- în mijlocul unei văi înverzite, unde un servitor se dusese deja cu doi ogari uriași, dresați pentru vânătoarea de capre. O jumătate de duzină de băieți tineri, cu capul și cu picioarele goale, erau însărcinați să bată crângurile și tufișurile și ei se achitară -atât de bine, încât la sfâr- șitul unei jumătăți de ore, un ied fu gonit, urmărit și împușcat. Baronul o luă după câiaii săi pe un cal alb, înțepa și spinteca cu putere burta animalului cu un cuțit de vânătoare, după care readuse pe musafirul său la Tully-Veolan.

Eduard locuia acest castel de aproximativ șase săptămâni, când, într-o dimineață, înainte de a dejuna, ieșind pentru a-și face plimbarea obișnuită, el fu frapat de un zgomot mare. Care domnea în toată casa. Patru lăp- tărese, ținând, fiecare, în mână găleata ei goală, alergau de ici-colo, cu gesturi care exprimau frenezia și scoteau cu voce tare exclamații de surpriză, de durere și de mânie. Waverley se duse atunci în sala de mâncare, unde găsi pe Roza îngrijorată și contrariată. Un singur cuvânt explică misterul.

— Dejunul dv., – zise ea, – va fi tulburat, d-le căpitan Waverley.

— O bandă de caterani?

— O bandă de caterani a descins aici în noaptea aceasta și ne-a luat toate vacile.

Da, Căpitane, hoții munților vecini. Suntem la dispoziția lor, în locul impozitului pe care tatăl meu îl plătea lui Fergus MacIvor; dar tatăl meu a crezut că era nedemn pentru un om de nașterea și de rangul său să mai plătească multă vreme un tribut ca acela. Iată cauza dezastrului care ne-a lovit. Dacă mă vede’i tristă, Căpitane, asta nu e deloc din cauza pierderii pe care am încercat-o, dar tatăl meu este indignat de acest afront; e așa de îndrăzneț și așa de clocotitor, că mi-e teamă să nu vrea să încerce să-și recapete vacile prin forță. Presupunând că n-a fost rănit el însuși, el poate să rănească pe vreunul din acești oameni sălbatici și atunci pic de pace n-ar mai exista între ei și noi, poate pentru tot restul vieții noastre. Noi nu mai avem ca altă dată mijloacele de a ne apăra; guvernământul a făcut să se ridice toate armele noastre iar tatăl meu e așa de imprudent!… Ah!, ce vom deveni noi?

Waverley întrebă pe Miss Roza cine era acel Fergus despre care îi vorbise.

— Locuitorii pământurilor de jos- îi dau, de obicei, numele pământului său, de Glennaquoich; dar muntenii îl numesc Vich Ian Vohr; adică fiul lui Ioan cel Mare.

Cât despre noi, noi îi dăm lui, fără distincțiune, aceste două nume. Fergus este un om bine crescut – adăugă

Roza – și sora lui Flora este una din tinerele persoane ale acestei țări care au mult talent și frumusețe; și-a făcut educația în Franța într-o mănăstire și ea era prietena mea intimă înainte de această nenorocită ceartă. Dragă

Căpitan Waverley, căznește-te de a-l convinge pe tatăl meu pentru a termina această afacere cu bună înțelegere.

Sunt sigură că noi n-am văzut încă decât începutul neca- zurilor noastre, căci Tully-Veolan n-a fost niciodată un locaș liniștit și sigur, când am fost în ceartă cu muntenii.

Domnul Bradwardine, care veni în curând să-i găsească pe cei doi tineri, intră, în sfârșit, în detalii așa de curioase și de interesante în ce privește moravurile, obiceiurile acestei rase patriarhale, încât curiozitatea lui Eduard se înflăcără, ceru baronului să-i spună dacă n-ar fi posibil să facă o plimbare în munții vecini.

Baronul răspunse musafirului său că nimic n-ar fi mai ușor, numai să se termine cearta, căci i-ar da atunci el însuși scrisori de recomandație pentru șefii principali, care se vor grăbi să-l primească cu multă curtoazie și mulță ospitalitate.

Ei se întrețineau încă asupra acestui subiect, când

Saunderson deschise deodată ușa apartamentului și făcu să intre un muntean înarmat până în dinți și echipat. Era un băietan de talie mică, dar robust, cu un ten negru și a cărui întreagă persoană avea o aparență de forță și de vigoare. Kilt-ul său, sau fusta scurtă, lăsase des- coperite picioarele bine făcute și nervoase. Punga lui din piele de capră era agățată în față între armele sale obiș- nuite, dirk-ul și un pistol de oțel. Boneta lui avea deasupra o pană scurtă care arăta pretențiile sale de a fi tratat ca un nobil. Sabia lui scoțiană cu două mânere îi bătea șame; un scut crestat trecea peste umerii săi;

cu o mână ținea o pușcă lungă de vânătoare, spaniolă, ca cealaltă mână își scoase boneta. Baronul care cunoș- tea obiceiurile muntenilor și modul în care le convenea să li se vorbească, îi zise pe loc cu un aer de demnitate, dar fără să se scoale:

— Fii binevenit, Evan Dhu Mac Combich. Ce nou- tăți mi-aduci de la Fergus Mac-Ivor Vich Ian Vohr?

— Fergus Mac-Ivor Vich Ian Vohr, – răspunse am- basadorul, – trimite complimente baronului de Brad- wardine de Tully-Veolan. El întreabă dacă norul care s-a așezat între dv. Și el se risipește și, dacă raporturile între tribul Ivor și casa de Bradwardine vor redeveni ceea ce erau altă dată.

Baronul de Brandwardine răspunse că el cunoștea pe șeful tribului Ivor drept un veritabil prieten al Re- gelui, și că era supărat, pentru că existase un nour între el și un noibil care profesează așa de bune principii.

Pentru a solemniza într-un fel convenabil pacea între cele două auguste personaje, baronul porunci să se aducă o sticlă de whisky, din care umplu un pahar pentru -a bea în sănătatea și în prosperitatea lui Mac-Ivor de Glen- naquoich. Ambasadorul se grăbi să răspundă la acest semn de curtoazie cu fericite urări pentru familia de

Brandwardine. După aceea, plenipotențiarul se retrase pentru a discuta cu Macweeble asupra oarecăror probleme se- cundare, cu care nu credea necesar de a plictisi pe baron.

Făcu să i se dea socoteală de toate împrejurările privind furtul din noaptea trecută și își comunică intenția de a porni imediat în urmărirea animalelor. Apoi el se în- toarse către Eduard și fără altă ceremonie îl invită să-l însoțească într-o mică plimbare de douăsprezece până la cincisprezece mile în munți. Waverley, acceptând, se umplu o raniță cu tot ce era necesar pentru această scurtă expe- diție și eroul nostru, cu o pușcă de vânătoare în mână, o luă la drum cu noul său prieten -Evan Dhu. Ei erau escortați de o gardă de vânătoare și de doi alți munteni care erau în suita lui Evan; unul din ei purta o carabină lungă, altul avea pe umărul său o bardă la capul unui ciomag.

Noaptea se apropia când. Ei intrară într-unul din acele defileuri înspăimântătoare care servesc de comunicațiune între țara munților și cea a câmpiilor; poteca, extrem de noroioasă și râpoasă, mergea de-a lungul unei adân- cimi de stâncă, separând două roci enorme în fundul cărora gâlgâia utn torent spumios.

Urcând mereu acest torent și traversându-l în mai multe rânduri în toate cotirile sale, ei ajunseră până multe rânduri, ei ajunseră până la un prund vast pe care xl trecură cu mare greutate, prin poteci aproape imprac- ticabile. Rămânea, încă, să se treacă, urcând un munte râpos și pietros, a cărui siluetă se ridica, neagră, pe fon- dul cerului. Waverley chemă în ajutorul său toată ener- gia lui, pentru a suporta oboseala și continuă să meargă cu un picior hotărât și un pas sigur; dar el invidia în se- cret vigoarea acestor dibaci munteni, care nu dădeau cel mai mic semn de oboseală și înaintau mereu cu un pas rapid și mărit. După socoteala lui, ei făcuseră deja aproximativ cincisprezece mile. După ce urcară acest munte, coborând pe partea cealaltă către o pădure stufoasă, Evan

Dhu zise lui Waverley că el avea s-o ia înainte pentru a anunța sosirea lor la Donald Bean Sean, în credința că vederea unui soldat roșu putea să-i cauzeze o surpriză dezagreabilă; apoi, fără a aștepta un răspuns, se îndepărtă.