Kenilworth

Kenilworth de Walter Scott

CAPITOLUL I

Sunt un hangiu și-mi cunosc meseria,

Cu toate c-o învăț și acum, zău așa!

Vreau oameni veseli plugul să-mi tină

Și să-mi aducă recolta cântând.

Altfel mi-e silă s-aud îmblăciul.

Ben Johnson „Hanul cel nou”

Este privilegiul povestitorilor să-și înceapă istorisirile într-un han, locul de întâlnire al tuturor drumeților, unde oricare dintre ei își poate da frâu liber simțămintelor, fără nicio constrângere sau ceremonie.

Un asemenea început este cu osebire potrivit unei povestiri ce se petrece în zilele Angliei vesele de odinioară, când oaspeții unui han nu erau niște simpli mușterii, ci întrucâtva comeseni și tovarăși vremelnici ai hangiului – personaj îndeobște plăcut la vedere, bine dispus și foarte slobod în purtările sale. Sub oblăduirea lui, cele-lalte personaje nu întârziau să se pună în legă-tură și pierdeau rareori prilejul, în timp ce goleau câte o cofă de șase ocale, să intre fără sfiiciune în vorbă unii cu alții, și toți, cu gazda lor, cia cum ar fi fost vechi cunoștințe.

Satul Cumnor, așezat la trei-patru mile de-părtare de Oxford, se mândrea, în cel de-al

18-lea leat al domniei reginei Elisabeta, cu un strașnic han în stil vechi, ținut de un anume

Giles Gosling, un bărbat trecut de cincizeci de ani, chipeș la înfățișare și cam pântecos, care nu încărca peste măsură socoteala, fiind el însuși bun platnic; avea o pivniță burdușită cu băuturi tari, o minte isteață și o fată nurlie. De pe vre-mea bătrânului Harry Baillie, stăpânul rateșului

„La cămașa de zale” din Southwark, nu se po-menise hangiu mai priceput ca Giles Gosling în meșteșugul de a face pe plac tuturor mușteriilor;

iar faima lui era atât de mare, încât un drumeț care ar fi trecut prin Cumnor fără să golească o ulcică la „Ursul negru” s-ar fi dovedit cu totul nepăsător față de propria lui faimă. Un flăcău de la țară, care s-ar fi întors din capitala regatului fără a o fi văzut pe regină, nu ar fi fost mai vrednic de plâns.

Locuitorii satului Cumnor erau mândri de han-giul lor, după cum acesta era mândru de hanul său, de vinurile sale, de fiică-sa și de sine însuși.

în bătătura hanului acestui om de ispravă poposi într-o seară un călăreț și, după ce-și lăsă în grija unui rândaș calul, ce părea ostenit de drum lung, puse o întrebare care stârni urmă-torul dialog între slugile veselului han „La ursul negru”:

— Mă, ăla, John „Dă-Cep”!

— Iată-mă-s, Wi’ll „Rândașu”! răspunse omul de la cep, arătându-și în gârliciul pivniței trupul îmbrăcat într-o jiletcă largă și niște nădragi de pânza, peste care purta un șorț verde.

— E aici un domn care întreabă dacă ai bere bună – zise rândașul.

— Cum să nu fie bună, când între noi și Ox-ford sunt doar vreo patru mile? Păi dacă berea mea n-ar fi destul de tare ca să li se urce la cap domnilor studenți, mi-ar ciocăni ei mie căpățână cu cănile lor de cositor!

— Vorbești de logica domnilor de la Oxford?

întrebă străinul, care lăsase din mină căpăstrul calului și se îndrepta tocmai spre ușa hanului, când se pomeni nas în nas cu însuși Giles Gos-ling.

— Despre logică vorbeai, cinstite oaspete? i se adresă hangiul. Dacă-i așa, ascultă o jude

cată adevărată:

„Calul du-l în grajd să stea,

Dă-i drumețului să bea",

— Amin, jupâne hangiu, ți-o spun din toată inima – grăi străinul. Mi-aș dori o ocă de vin din ăl mai bun, de Canare, și ajutorul dumitale ca s-o dau de dușcă.

— Păi, domnule drumeț, se cheamă că ești încă la az-buche dacă-i ceri hangiului să te-ajute să dai de dușcă o ocă de vin. De-ar fi un galon \

aș mai zice.

— Fii pe pace, omule, îmi voi face datoria, cum se cuvine unui drumeț aflat la numai patru mile depărtare de Oxford. Căci n-am descins de pe câmpul lui Marte spre a mă face de râs printre slujitorii Minervei.

în timp ce vorbeau astfel, hangiul îl petrecu pe oaspete într-o încăpere largă și joasă, ticsită de mușterii strânși în jurul meselor; unii dintre ei beau, alții jucau cărți, alții stăteau la taifas, iar vreo câțiva își sfârșeau tocmai cina și se pre-găteau să meargă la culcare – semn că trebu-rile îi sileau să se scoale devreme a doua zi de dimineață.

Apariția străinului atrase asupră-i acel soi de atenție indiferentă, care-i întâmpina de obicei pe noii veniți și iată care fură concluziile acestui examen: străinul era unul dintre acei oameni care, deși bine făcuți și înzestrați cu o înfățișare plăcută, sunt totuși departe de a fi simpatici, ba

1 Măsură de capacitate, egală cu 4,54 litri (n.t.)., chiar – din pricina trăsăturilor, a tonului vocii sau a ținutei și purtărilor lor – stârnesc antipatia celor din jur. Străinul părea îndrăzneț, dar lipsit de. Sinceritate, și dădea celorlalți impresia că e dornic să se impună, cât mai grabnic, atenției lor respectuoase, ca și cum s-ar fi temut că ei i-o vor refuza, dacă nu le-o va cere din prima clipă ca pe un drept al său. Era îmbrăcat într-o man-ție de călăreț, sub care purta o haină frumoasă, împodobită cu fireturi, și strânsă la mijloc cu o cingătoare de piele, de care atârnau o sabie și o pereche de pistoale.

— Umbli bine dichisit, domnule – zise han-giul privindu-i armele, în timp ce așeza pe masă vinul aromat pe care i-l ceruse drumețul.

— Așa-i, jupâne. Aceste arme s-au dovedit a fi de folos în clipele de primejdie, iar eu nu-s ca boierii de astăzi, să-mi las pe drumuri slugile când nu le mai pot folosi.

— Așa, vasăzică?! se minună Giles Gos-ling. Te pomenești că vii din Țările de Jos, pa-tria archebuzei și a suliței?

— Am fost și-n Țările de Jos, și-n cele de Sus, am cutreierat lumea toată, în lung și-n lat, dar vreau să beau, jupâne, o cană cu vin în cinstea dumitale; bea și dumneata una în sănătatea mea, chiar de n-o fi vinul prea grozav.

— Prea grozav, spui? făcu Giles Gosling, dând pe gât cană și lingându-și buzele cu negrăită plă-cere. N-o să găsești vin mai grozav nici măcar la crama „Trei cocori”. Iar dacă dumneata vei găsi vin mai bun ca acesta la Xeres, sau în Ca-nare, mă învoiesc să nu mă mai ating în viața mea nici de cană, nici de bani. Ridică, rogu-te, cana în lumină, și vei vedea cum dănțuie stropii în licoarea aurie, aidoma firelor de praf într-o rază de soare. Dar mai bine-aș scoate vin pentru zece mocârțani, decât pentru un drumeț. Nă-dăjduiesc că-ți place vinul, cinstite oaspe?

— Da, e curat și plăcut la gust, jupâne, dar ca să știi ce-nseamnă un vin bun, trebuie să-l bei la obârșia lui. Spaniolul dumitale este, cre-de-mă, un om prea deștept ca să-ți trimită mă-duva strugurelui. Vinul ăsta, pe care-l socoți atât de ales, trecea drept poșircă la Coruna sau în portul Santa Maria. Trebuie să călătorești, jupâne, dacă vrei să pătrunzi tainele polobocului și ale cofăielului.

— La drept vorbind, cinstite oaspe, aș fi un neghiob dacă aș călători numai și numai pentru a mă scârbi de ceea ce pot vedea și acasă.

Și-apoi, te încredințez că sunt pe la noi destui nerozi care strâmba din nas la o băutură bună, deși nu l-au scos niciodată din negurile bătrânei

Anglii. Astfel încât, eu, unul, mă mulțumesc cu căldura căminului meu.

— Nu-i frumos din partea dumitale, jupâne, să gândești astfel – spuse străinul. Sunt sigur că nu toți concetățenii dumitale îți împărtășesc părerea. Pun rămășag că și printre voi se află niscaiva viteji care s-au încumetat până-n Vir-ginia sau măcar până-n Țările de Jos. Hai, adu-ți aminte! N-ai niciun prieten în străinătate, despre care ai fi bucuros să afli vreo veste?

— Nu, domnule, n-am pe nimeni, de când zur-bagiul ăla de Robin din Drysandford a fost omo-rit la asediul Brill-ului. Înghiți-l-ar iadul pe ar-chebuzierul care-a tras asupră-i, fiindcă nu s-a pomenit flăcău mai voios la beție ca dânsul! Dar a murit, sireacul, iar pentru mine, niciun oștean, sau drumeț, căci drumețul e perechea oșteanului, nu face nici cât o ceapă degerată.

— Curios lucru, pe sfânta liturghie! Când atî-tia dintre vitejii noștri compatrioți se află peste hotare, dumneata, care pari să fii un om ales, să n-ai printre ei niciun prieten, niciun neam?!

— Ba, dacă-i vorba de neamuri —* răspunse

Gosling – am un fel de nepot afurisit, care ne-a părăsit în anul morții reginei Mary. Dar bine că ne-a părăsit!

— Nu se cade să vorbești așa, prietene; decât doar dacă ai auzit lucruri urâte despre dânsul în ultima vreme. Mulți mânji răi ajung armăsari strașnici. Dar cum îl cheamă, rogu-te?

— Îl cheamă Michael Lambourne și-i feciorul surorii mele, dar nu-mi face de loc plăcere să-mi amintesc de numele său și de rudenia noastră.