O legendă din vremea lui Montrose

O legendă din vremea lui Montrose de Walter Scott

Ascultă, Cake, tu, frate Scot,

Din Maidenkirk și, Johnny Groat,

Des rupte hainele, socot

Să coaseți locul rău;

La voi notează-un tânăr tot ’

Și scri-vă asta, zău! ’

BURNS

Strașnic de bine, spuse preotul; te rog, jupâne, adu-mi car țile acelea, că mi-e dor să le văd. Din toată inima, răspunse gazda; și, ducându-se în odaia sa, aduse de acolo o traistă mititică făcută dintr-o mantă veche, înconjurată cu un lanț cu lacăt și, deschizând-o, scoase din ea trei tomuri mari și niște manuscrise scrise cu litere frumoase.

INTRODUCERE LA O LEGENDĂ

DIN VREMEA LUI MONTROSE

Sergentul-major More M’Alpin a fost, câtă vreme a locuit printre noi, unul dintre cei mai onorați cetățeni din

Gandercleugh. Nimănui nu i-a trecut prin minte a-i contesta dreptul la scaunul său mare de piele situat pe „latura cea mai confortabilă a căminului“ din sala de la Wallace Arms, în vreo sâmbătă seara. Tot așa, paracliserul nostru, John Duirward, ar fi socotit o încălcare neîngăcluită dacă s-ar fi permis cuiva să se instaleze în colțul stranei din stânga, cea mai apropiată de altar, pe care sergentul o ocupa fără abatere în fiece du- mânica. Ședea acolo, în uniforma lui albastră de invalid, periată cu cea mai mare grijă, Două medalii pentru merit aflate la vedere, la butonieră, precum și mâneca din dreapta, goală, care ar fi trebuit să fie ocupată de brațid drept, stăteau mărturie a serviciilor vrednice de cinste și pline de primejdii pe care le adusese. Fața sa bătută de vitregiile vremii, părul cenușiu le- gât într-o coadă subțire, după moda oastei de altădată, și capul său ușor înălțat spre dreapta pentru a surprinde mai bine glasul prelatului, toate îi trădau atât meseria cât și beteșugu- rile. Alături de el ședea sora sa Janet, o bătrânică îngrijită, purtând o broboadă de felul celor din Highlands și un tartan, atentă la orice privire pe care o înturna fratele ei, omul cel mai de seamă de pe pământ pentru această ființă, și căutându-i cu înfrigurare, în Biblia lui cu închizătoare de argint, textele pe care le câtă sau le expunea preotul.

Bănuiesc că respectul pe care i-l arătau, de la mic la mare, toate clasele sociale din Gandercleugh, a fost ceea ce l-a hotărât să aleagă satul nostru drept sălaș, căci, fără îndoială, nu aceasta îi fusese intenția de la bun început.

S-a ridicat până la gradul de sergent-major de artilerie, datorită unei vieți ostășești aspre, în diferite colțuri ale lumii, și a fost apreciat drept unul dintre cei mai încercați și mai de încredere oameni din Scotch Train’ Un glonț care i-a făcut brațul zob într-o campanie din peninsula iberică împo- triva lui Napoleon i-a procurat, în cele din urmă. O trecere în rezervă onorabilă, cu o alocație de la Chelseae. Precum și o frumoasă gratificație din fondul patriotic Mai mult,. Ser- gentul More M’Alpin fusese pe cât de curajos, tot pe atâta de prudent s așadar, din banii primiți și din economii, a ajuns să stăpânească o mică avuție cu dobindă de trei la sută în bonuri de rentă consolidată

S-a retras, în scopul de a se bucura de acest venit, în viroaga sălbatică din Highlands, unde. Pe când era copil, păs- cuse vite negre și capre, mai înainte ca răpăitul tobei să-l facă să-și ridice boneta cu un deget mai sus și să-și urmeze mu- zică timp de aproape patruzeci de ani Cât ținea el minte, locul acesta retras nu putea fi asemuit în frumusețe nici cu cele mai somptuoase priveliști pe care le văzuse în peregrinările sale Chiar și Happy Valley of Rasselas3 ar fi fost mai nimic dacă ar fi fost pusă alături. A sosit, a văzut din nou locurile îndrăgite / nu era altceva decât o viroagă stearpă, împrejmuită de colțuri sălbatice de slincă și străbătută de un torent venind dinspre miazănoapte Și asta nu era lucrul cel mai rău Se stinsese focul În treizeci de vetre, și din căsuța străbunilor lui nu mai putea zări decât câteva pietre fără formă – graiul locului aproape că pierise – străvechea stirpe din care se mândrea că descinde își aflase un refugiu peste apele Atlanticului Un plugar din sud, trei ciobani cu pleduri cenușii și șase câini sălășluiau acum în întreaga viroagă, care în copilă- ria lui adăpostise până la două sute de locuitori, chiar dacă ea nu le asigurase o bună stare materială.

Totuși, sergentul M’Alpin găsi în casa noului stăpân un neașteptat izvor de bucurie și mijloacele de a-și exercita afec- țiunea pentru semeni. Sora sa Janet, din norocire, nutrise o at.it de puternică nădejde că fratele său avea să se reîntoarcă într-o bună zi, încât refuzase să-și însoțească neamurile când acestea emigraseră Ba mai mult, consimțise, deși nu fără un sentiment de înjosire, să intre în serviciul intrusului din

Lowlands. Care. Deși saxon, a dovedit că se purtase frumos cu ea, după cum recunoștea singură Această întâlnire negândită cu sora sa păru un balsam peste toate dezamăairile ce-i fuse- seră sortite sergentului More. Deși cu nedorite lacrimi în ochi ascultă el istoria expatrierii rudelor sale, povestită cum o pu- tea povesti o femeie din Highlands.

Ea îi nară pe-ndelete eforturile zadarnice pe care le-au făcut oferind arenda înainte plată ce i-ar fi adus negreșit la sapă de lemn. Dar care stare ar fi fost mulțumiți să o aibă, numai să li se ți îngăduit <ta trăiască și să moară pp pământul natal Și n-a uitat Janet nici povestirile care pomeneau de plecarea neamului celtic și despre descălecarea străinilor în timpul celor doi ani premergători emigrării, când vântul de noapte urla prin trecătoarea Balachra, notele lui modelau lim- pede melodia „Ha țil mi tulidh“ (Nu ne mai întoarcem nicicând), cu care obișnuiau emigranții să-și ia rămas bun de la melea- gurile natale Strigătele aspre ale păcurarilor din miazăzi și lătratul dulăilor lor erau ades auzite între dealuri, cu mult înainte de sosirea lor, de fapt Un bard. Ultimul din neamul său, a pomenit alungarea băștinașilor viroagei într-un cântec care a umplut de lacrimi ochii îmbătrâniți ai veteranului și a cărui strofă dinții ar suna cam așa i

Vai, vai, tu cel din miazăzi.

De ce îți lepezi stâna ta?

De ce la miazănoapte vii,

Ca să distrugi tot ce era?

Ceea ce adâncea zbuciumul sergentului More M’Alpin în legătură cu această întâmplare era faptul că schimbarea avu- șese loc, după tradiție și păreri de rând, tocmai datorită că- peteniei care ținea locul conducătorilor de altădată și al stră- bunilor expulzaților i și cu toate că datorită acestui fapt, una din pricinile mândriei sergentului More fusese până atunci să dovedească, prin deducții genealogice, în ce grad de rudenie se afla cu acest personaj, sentimentele sale față de el suferiră o jalnică schimbare din acel moment.

— Nu-l pot blestema – rosti el, ridicându-se și pornind cu pași mari și apăsați prin odaie atunci când istorisirea Ja- netei luă sfârșit. Nu-l voi blestema f e descendentul și re- prezentantul străbunilor. Dar nu va fi muritor să mă audă rostindu-i vreodată numele.

Și își ținu vorba; fiindcă, până în ziua în care și-a dat obștescul sfârșit, n-a fost om să-l audă pomenind-o pe căpe- tenia egoistă și cu inima de piatră.

După ce petrecu o zi, copleșit de amintirile cele triste, spiritul său îndrăzneț, care-l trecuse cu bine prin atâtea pe- ricole, îmbărbăta inima sergentului în pofida dezamăgirii cru- de. Se va duce, spuse, în Canada, la neamurile lui, care bo- tezaseră o vale de dincolo de Atlantic, după viroaga părinților lor. Junet, adăugă el, ar trebui să-și încrețească straiele, așa cum făceau femeile din ligă; „blestemată fie depărtarea 1“

era cât o săritură de purice pe lângă călătoriile și marșurile pe care le făcuse cu prilejuri mai puțin însemnate.

În scopul acesta plecă din Highlands și veni împreună cu sora sa tocmai la Gandercleugh, îndreptându-se către Glasgow pentru a-și asigura drumul spre Canada. Dar iarna încă nu sosise, și cum socotea că era mai bine să navigheze în vreme de primăvară, când fluviul Sfântul Laurențiu avea să fie dez- ghețat, se stabilise printre noi pentru cele câteva luni cât avea să mai stea în Britania. După cum am mai spus, respectabihd bătrân a fost întâmpinat cu multă cinstire și luare-aminte de către toate categoriile sociale; și, când reveni primăvara, era atât de mulțumit de locul unde se așezase, încât nu se mai gândi la ideea călătoriei sale. Pe Janet o înspăimânta marea și el însuși suferea de pe urma infirmităților vârstei și ale serviciului, greu, mult mai greu decât se așteptase la început.

Și, după cum mărturisise preotului și vrednicului meu direc- tor de școală, domnul Cleishbotham, „era mai bine să stai cu amici dragi decât să te duci pe meleaguri străine și să-ți meargă mai rău“.

Așadar, se stabili, luându-și domiciliul în Gandercleugh spre marea satisfacție a tuturor locuitorilor, după cum am mai povestit, în ochii cărora deveni, cât privește înțelegerea pro- blemelor militare și comentarea cu miez a ziarelor, gazetelor și buletinelor, un adevărat oracol, apt să explice toate eve- nimentele militare importante din trecut, pe cele actuale sau tot ce avea să vină.

Este adevărat, sergentul avea inconsecvențele sale. Era un vajnic adept al lui Jacob, tatăl său și cei patru unchi lup- taseră pentru cauza lui în răzmerița de la ’patruzeci și cinci1»

dar asta nu îl împiedica să țină cu strășnicie și partea regelui

George, în slujba căruia își adunase mică avere și pierduse trei frați; astfel că te aflai în fața unui pericol la fel de mare de a-i displace, desemnându-l pe prințul Charles drept pre- tendent legitim sau rostind ceva ce scădea demnitatea regelui

George. Pe lângă cele spuse, mai trebuie să adăugăm că, atunci când sosea ziua plății soldei, sergentul era gata să ză- bovească la Wallace Arms, seara, mai mult decât ar fi dictat o cumpătare strictă ori însuși interesul său de om cu expe- riență, căci, cu aceste prilejuri, bețivanilor din jur le trecea câteodată prin minte să-i flateze simpatiile, cântând cântece jacobite și ridicând paharul întru blestemarea lui Bonaparte și întru sănătatea ducelui de Wellington, până ce sergentul era nu numai atât de flatat încât să plătească consumația tuturora, ci, când și când, era și convins să acorde mari împrumuturi convivilor săi interesați. Când atare „umeziri“, cum le numea el, luau sfârșit și i se mai domolea firea, rareori se întâmpla să nu mulțumească lui Dumnezeu și ducelui de York2, care făcuseră în așa fel încât era mult mai greu unui ostaș bătrân să se ruineze datorită propriei sale nebunii decât îi fusese în zilele tinereții.