Quentin Durward
Aa
Quentin Durward de Walter Scott
La guerre est ma patrie,
Mon harnois, ma maison
Et en toute saison
Combattre c'est mai vie.
I
CONTRASTUL
Privește‑ntâi acest portret,
apoi pe‑acela...
Ciudată plăsmuire!
Nici n‑ai zice că sunt frați.
HAMLET
U |
ltima parte a secolului al XV‑lea a pregătit succesiunea unor evenimente viitoare, ridicând Franța la acel formidabil stadiu al puterii sale care, de atunci, a fost din timp în timp principalul obiect al invidiei celorlalte națiuni europene. Înaintea acestei perioade, Franța trebuise să lupte pe viață și pe moarte împotriva englezilor, care puseseră stăpânire pe cele mai frumoase provincii ale ei; eforturile desperate ale regelui și vitejia poporului francez abia au putut salva restul regatului de jugul străin. Dar aceasta nu era singura primejdie care amenința. Prinții posesori ai marilor feude ale coroanei, și îndeosebi ducii Burgundiei și Bretaniei izbutiseră să subțieze atât de mult legăturile lor feudale, încât nu șovăiau ca la cel mai neînsemnat pretext să ridice stindardul împotriva suzeranului lor, regele Franței. În timp de pace, ei își guvernau feudele ca suverani absoluți, iar casa de Burgundia, care stăpânea provincia cu acest nume, precum și cea mai frumoasă și mai prosperă parte a Flandrei, era ea însăși atât de bogată, atât de puternică, încât nu ceda un pas în fața coroanei, nici în măreție, nici în forță.
Imitând exemplul dat de marii feudali, fiecare vasal mai mic al coroanei își aroga atâta independență cât îi îngăduia distanța ce‑l despărțea de puterea suverană, întinderea feudei sau tăria castelului său; scăpând de sub acțiunea legii, acești mici tirani se dedau nepedepsiți la cele mai sălbatice excese ale unor neînchipuite samavolnicii și cruzimi. Numai în Auvergne se numărau peste trei sute de asemenea nobili independenți, pentru care incestul, asasinatul și raptul erau îndeletniciri obișnuite, cunoscute de toată lumea.
Pe lângă toate aceste rele, o altă plagă provocată de nesfârșitele războaie dintre francezi și englezi se adăuga la nenorocirile acestui regat atât de zguduit. În diverse părți ale Franței se alcătuiseră din lepădăturile tuturor celorlalte țări numeroase bande de soldați, sub conducerea unor ofițeri pe care și‑i alegeau ei înșiși dintre aventurierii cei mai cutezători și mai norocoși. Acești luptători mercenari își vindeau săbiile pentru un timp anumit celui care plătea mai bine; iar atunci când nu‑și puteau plasa serviciile, luptau pe socoteala lor, cucerind castele și fortărețe, pe care le foloseau drept locuri de refugiu, luând prizonieri care se răscumpărau pe bani, storcând tribut de la satele lipsite de apărare ca și de la ținuturile înconjurătoare, și îndreptățind prin tot felul de fărădelegi poreclele de Tondeurs și Écorcheurs ceea ce înseamnă tunzători și jupuitori.
În mijlocul ororilor și calamităților inerente unei stări atât de nefericite a afacerilor publice, o risipă nesăbuită, deșănțată, făcea faima nobililor de rang mai mic, ca și a marilor seniori. Urmându‑le pilda, vasalii lor, înconjurați de un lux orbitor, dar grosolan, iroseau bogățiile stoarse de la popor. Un ton de galanterie romantică și cavalerească, pe care totuși o dezonora adesea o destrăbălare neînfrânată, caracteriza relațiile dintre cele două sexe; se folosea încă limbajul cavalerilor rătăcitori, se respectau legile lor, deși simțământul pur al unei iubiri curate și generoasele avânturi pe care aceasta le inspiră nu mai înfrânau, nu mai răscumpărau excesele. Luptele și turnirele, petrecerile și chefurile care se țineau lanț la fiecare curte, cât de mică, atrăgeau în Franța pe toți aventurierii, și rareori se întâmpla ca, o dată ajunși acolo, să nu găsească prilejul de a pune în practică acea îndrăzneală oarbă, acel spirit temerar și activ cărora patria lor mai fericită nu le dădea frâu liber.
Într‑o asemenea epocă, și ca pentru a salva acest frumos regat de toate urgiile care îl amenințau, tronul ce se clătina a fost ocupat de regele Ludovic al XI‑lea, al cărui caracter, oricât de crud în sine, a înfruntat, a combătut și într‑o mare măsură a neutralizat relele timpului, așa cum otrăvurile cu însușiri opuse au puterea, precum spun vechile cărți de medicină, să se neutralizeze una pe alta.
Pe atât de viteaz pe cât era necesar spre a atinge un scop util și politic, Ludovic nu poseda nici cea mai mică scânteie a acelei virtuți romantice sau a acelei mândrii totdeauna îmbinată cu ea, care duce mai departe lupta pentru onoare chiar atunci când scopul util a fost de mult atins. Calm, șiret, adânc preocupat de interesul său personal, sacrifica orice, chiar mândria și pasiunile, dacă acestea ar fi putut dăuna intereselor sale. Își tăinuia cu cea mai mare grijă adevăratele simțăminte și scopuri de toți aceia care‑l înconjurau și repeta adesea: „Regele care nu știe să se prefacă nu știe să domnească” și că în ceea ce‑l privește pe el, „dacă ar ști că boneta sa îi cunoaște secretele, ar arunca‑o în foc”. Nici un om de pe vremea lui sau din oricare alta n‑a știut mai bine ca el să profite de slăbiciunile semenilor și să nu cedeze o iotă printr‑o îngăduință inspirată când nu trebuia, de propriile sale slăbiciuni.
Era atât de răzbunător și de crud, încât găsea o plăcere în frecventele execuții pe care le ordona, dar după cum nici o scânteie de milă nu l‑a putut determina vreodată să‑i cruțe pe aceia pe care îi putea condamna în liniște, tot astfel nici o sete de răzbunare nu l‑a împins nicicând la vreo violență prematură. Rareori se arunca asupra prăzii mai înainte ca aceasta să se fi aflat în întregime la discreția lui și să fi pierdut orice speranță de salvare; își tăinuia toate acțiunile cu atâta grijă, încât planurile lui nu erau niciodată aflate decât în clipa înfăptuirii lor.
Tot astfel zgârcenia lui se preschimba în risipă aparentă când era nevoie să miluiască pe favoritul sau pe ministrul vreunui prinț rival, să abată vreo lovitură amenințătoare sau să destrame o alianță înjghebată împotriva lui. Iubea femeia și plăcerile vieții, dar nici dragostea, nici vânătoarea, deși acestea erau marile lui pasiuni, nu l‑au făcut vreodată să uite de grija pe care o acorda cu cea mai mare punctualitate treburilor publice și afacerilor regatului său. Cunoștea profund oamenii și învățase acest lucru coborând personal în mijlocul lor. Deși era mândru și arogant din fire, desconsidera diferențierile arbitrare din societate, ceea ce în epoca aceea era privit ca o ciudățenie nefirească de rău augur, neșovăind să aleagă din păturile cele mai de jos oameni cărora le încredința posturi de cea mai mare importanță, și se pricepea atât de bine să‑i aleagă, încât rareori era dezamăgit în ceea ce privea calitățile lor.
Totuși și în firea acestui monarh prefăcut și abil existau contradicții, căci natura umană este prea puțin uniformă. El, cel mai fățarnic, cel mai puțin sincer dintre oameni, a săvârșit totuși unele din marile greșeli ale vieții sale, crezând prea mult în onoarea și integritatea altora. Aceste greșeli păreau determinate de un rafinament excesiv al politicii, care‑l împingea să simuleze o încredere nelimitată în aceia pe care își propunea să‑i păcălească, căci în conduita sa obișnuită era mai dușmănos și mai bănuitor decât orice tiran care a existat vreodată.
Quentin Durward de Walter Scott in varianta audio gasiti aici............https://latimp.eu/quentin-durward-de-walter-scott-teatru-radiofonic-aventura-latimp-1966/