Martisorul

Mărțișorul

Măriuța trăiește în căsuța bunicii de la marginea satului. Alături e câmpia și atunci când îi este urât – unde să se joace fetița dacă nu pe câmpie?

Floricelele, fluturașii, albinuțele, iarba, arbuștii, un iepuraș năstrușnic cu urechiușele lungi pe care l-a poreclit Hazlică – toți sunt prietenii ei. Hazlică are un picioruș beteag. L-au încolțit câinii. Nu poate alerga ca oricare alt iepuraș. Ca să nu dea de necazuri – și-a găsit culcuș sub o tufă de măcieș. Tufa l-a primit cu bunăvoință. De fiecare dată când iepurașul intră sau iese din adăpost, tufa își ferește imediat spinii. Acum nimeni nu poate să-i pricinuiască vreun rău, mai ales că Măriuța are mare grijă de el. I-a amenajat căsuța, i-a decorat-o frumos, ba chiar i-a cerut bunicii un covoraș pe care l-a așternut pe pătucul prietenului său. I-a adus o plapumă de lână și în iernile friguroase Hazlică nu știe de frig. Drept recunoștință, iepurașul o însoțește peste tot. Măriuța pleacă la izvor – el e alături. Fetița aleargă împreună cu fluturașii și buburuzele pe câmpie – Hazlică aleargă în trei piciorușe din urma lor. Și toți sunt veseli, bine dispuși, mai ales când afară e primăvară și soarele strălucește, iar în jur e un covor verde, verde acoperit de margarete, de flori galbene de păpădie, de toporași parfumați. Fiecare ființă se bucură de căldura primăverii și nu e fluture, albinuță, gâză sau floare să nu o cunoască pe Măriuța sau pe Hazlică. Fluturașii îi gâdilă iepurașului urechiușele și acesta râde de se prăpădește. Uneori se încâlcesc în părul Măriuței ca niște fundițe multicolore și probabil de aici au început toate fetițele din lume să poarte imitații de fluturași în cosițe. Măriuța îi culege cu grijă din plete, îi așează pe iarbă, nimeni nu se supără, toți sunt veseli și bine dispuși.

Albinuțele care roiesc ziulica toată pe deasupra florilor, la întoarcere spre stup, cu piciorușele grele de nectar, numaidecât fac popas în palma Măriuței. Ea le sărută, le urează drum bun, muncitoarele albine ajung cu bine acasă și cum să nu vii cu miere dulce, tămăduitoare atunci când răutăcioasa Răceală îi dă târcoale fetiței?

Florile dansează împreună cu Măriuța, Hazlică nu ține piept concurenței, nu e ușor să dansezi dacă ai un picioruș beteag. În timpul horelor – iepurașul se așează în pridvorul căsuței, privește cu tângă spre dansatoare și probabil își amintește de groaznicele momente prin care a trecut când a fost încolțit de câini. Ca să nu se lase pradă amintirilor – își aduce ghemele de ață colorată, se așează comod și începe croșetatul. E pasiunea lui cea mare. Croșetează tot ce vede – flori, gâze, fluturași și mai ales mulțime de morcovi. Culoarea morcovie e culoarea lui preferată. Și toporașii, și păpădiile și albăstrelele în croșetăriile sale sunt portocalii. Doar pe gingașii ghiocei îi împletește din ață albă de mătase căci după cum zice el:

Ghiocelul nu-i o floare,

E un fulg de nea pe care

Soarele l-a tot vrăjit

Până fulgul a-nflorit.

Un fulg numaidecât trebuie să fie alb și nici chiar iepurașul nu-și poate închipui că peste câmpie ar putea să cadă fulgușori morcovii.

Nimeni nu știe de unde are Hazlică dragostea asta pentru croșetat, dar toți bănuiesc că Măriuța e de vină. Fetița nu doar croșetează, mânuiește de minune andrelele, desenează, coase, iar în serile lungi de iarnă țese împreună cu bunica sa covorașe și prosoape.

Până vine iarna însă, se bucură de soare, de aer, de copilărie. Și e mare lucru să știi să te bucuri de un răsărit de soare, de o ploiță caldă, de zâmbetul unei flori, de fâlfâitul unei păsărele, de tot ce te înconjoară.

În timpul iernii, Măriuța e la fel de fericită căci chiar dacă florile și fluturașii dorm, iar o mulțime de păsări au plecat în țările calde, au rămas vrăbiuțele care au mare nevoie de ajutorul ei. Măriuța merge des pe câmpia acoperită de zăpadă. Își umple coșulețul cu morcovi, cu foi de varză, pune acolo turte dulci coapte de bunica, semințe de grâu și abia se apropie de căsuța lui Hazlică că imediat un stol de vrăbiuțe o înconjoară. Semințele de grâu sunt pentru ele. Hazlică ronțăie morcovi, vrăbiuțele ciugulesc din palma Măriuței Din cer cad fulgi mășcați, albi, pufoși, se aștern peste blănița gri a iepurașului și blănița devine albă ca neaua.

― Hazlică, râde fetița, ai devenit un iepuraș de zăpadă!

― Nu, zice Hazlică. Sunt același, doar că blănița mea în fiecare iarnă se înălbește. Asta pentru ca nici vulpea, nici un alt animal de pradă să nu mă observe, să nu mă mănânce. Blănița mea e foarte deșteaptă.

Măriuța stă de vorbă cu vrăbiuțele, se joacă cu fulgii, îl sărută pe Hazlică, apoi merge acasă căci o așteaptă bunica. Ba chiar bunica, de fiecare dată când fetița pleacă în ospeție la iepuraș, o supraveghează din depărtare; cu baba iarnă nu e de glumă – uneori e imprevizibilă.

― În curând va fi iarăși primăvară, se gândește Măriuța. Voi merge pe câmpie să culeg ghiocei. Aceste floricele sunt atât de gingașe, de plăpânde, toată lumea le așteaptă și se minunează de curajul lor, căci chiar trebuie să ai curaj să înflorești la primele raze de soare, după o iarnă grea și friguroasă.

Până la întâi martie mai sunt doar câteva zile, dar stratul de zăpadă e gros, continuă să ningă, perdeaua de fulgi e atât de deasă încât nu se vede nimic. Troianul ajunge la fereastra căsuței lui Hazlică. Iepurașul se înarmează cu o lopățică și iese afară să curețe zăpada că doar nu o să aștepte până va fi întroienit cu totul.

― Eh, privește el cu necaz. Poimâine e primăvară, soarele însă nici gând nu are să apară. O fi uitat că e timpul să-i trezească la viață pe ghiocei? Îi voi aminti. Dar cum? Și imediat îi vine o idee.

Chiar dacă e seară și se face întuneric, Hazlică vine în cămară, aprinde felinarul în formă de morcov, cu lumină morcovie și se pune pe croșetat. Croșetează mulți, mulți ghiocei albi de mătase.

Voi agăța la pieptul fiecărei vrăbiuțe câte un ghiocel croșetat, îi voi dărui Măriuței, Măriuța le va dărui altor copii, soarele va vedea și își va aminti de ghioceii care ies la lumină doar datorită razelor sale.

― Hm… stă în cumpănă el. Cu atâta zăpadă în jur, soarele ar putea să nu observe nimic. De aceea voi croșeta și ghiocei morcovii. Pe ăștia nu are cum să nu-i observe.

Dar a terminat ața portocalie. În schimb i-au rămas multe ghemulețe de ață roșie. Și Hazlică nu stă mult pe gânduri. Alături de ghioceii albi acum sunt o mulțime de ghiocei roșii. Iepurașul îi leagă câte doi, unul roșu, altul alb, răsucind două ațe, albă și roșie, le numește mărțișoare în cinstea primei zile de primăvară și de întâi martie toate vrăbiuțele, toți copilașii din satul Măriuței, ba chiar și câteva bunicuțe poartă mărțișoare în piept. Ca să-i amintească soarelui că a sosit timpul ghioceilor.

Soarele se trezește, vede ce vede și vai! Își pune mâinile în cap. S-a cam întrecut cu somnul! E primăvară! Oamenii poartă ghiocei la piept! Până și vrăbiuțele și-au aninat ghiocei în pene! Dar de când mă rog ghioceii au devenit roșii!?

Nu e timp să afle ce s-a întâmplat. Trebuie să elibereze pe adevărații ghiocei din îmbrățișarea zăpezii. Foarte curând lângă căsuța iepurașului răsar pâlcuri, pâlcuri de floricele albe, plăpânde…

― Hazlică, râde Măriuța, nu blănița ta e foarte deșteaptă, tu ești foarte deștept! Lui Hazlică îi pare bine și zâmbește pe sub mustăți.

De atunci, în fiecare primăvară, de întâi martie toată lumea poartă mărțișoare. Ca să nu uite soarele că e vremea vrăjitului…