Mincinosul

Mincinosul

Motanul Dungă stă tolănit în grădinița cu flori. E atât de plăcut să inspiri aerul parfumat, să fii mângâiat de razele primăvăratice ale soarelui, mai ales după ce ai petrecut o iarnă lungă și friguroasă în compania șoarecilor din pod. Dungă s-a cam săturat să vâneze șoareci. Aici, în grădiniță se adună vrăbiuțele și e cea mai bună ocazie să se înfrupte cu cărniță dulce de păsărică. Atâta doar că vrăbiuțele nu sunt chiar atât de descreierate. Nu e ușor să pui gheara pe ele. Guralivele cenușii chiar dacă nu strălucesc de prea multă minte – au aripi.

― Și de ce, mă rog, astea trebuie să aibă aripi, iar dânsul – nu? Dungă e revoltat. Dar nu are ce face. Așteptă momentul când vreo delicioasă micuță cu pene își va pierde frica și se va băga după semincioare chiar sub botul său. Și atunci… Nici o aripă nu o va ajuta. Căci reacția lui e de invidiat. Iar stomacul mereu îi cere delicii. Vrăbiuțele însă nu se grăbesc să fie jumulite, de aceea bietul motan înghite în sec, închide ochii, din când în când îi deschide și privește cu invidie la fluturașii ce roiesc in jur.

― Ia nu vă mai fandosiți atât cu aripioarele voastre colorate! le strigă Dungă. Credeți că doar voi puteți zbura? Ba bine că nu. Ca să zbori nu e neapărat nevoie să ai aripioare. Eu în fiecare noapte, își umflă pieptul motanul, îmi fac avânt și cât ai clipi ajung până la lună. De-ați ști cât de frumos e acolo… Luna, dragii mei, nu e un balon strălucitor pe care îl vedem aici, pe Pământ. O vedem așa fiindcă e luminată de soare, însă de fapt Luna e altfel…

― Cum e? Cum e? se îmbulzesc fluturașii spre el. Hai, povestește! E atât de interesant!

― Păi… zice Dungă și se oprește, căci de fapt idee nu are cum o fi acolo, pe lună. Acuși vă povestesc… Trebuie doar să mă concentrez… Am emoții. Vă ziceam, continuă motanul simțind că născocirile îi curg din gură precum laptele din ulcică.

― Eh, oftează el, ce păcat că pe lună nu trăiesc prietenii mei șoriceii, altfel nu m-aș m-ai întoarce acasă… Ce flori, ce iarbă… Parcă astea pe care le admirați voi aici sunt flori? Spini, buruieni – în comparație cu acelea. Câtă frumusețe… Peste tot e atât de curat… Când plouă – stropii de apă sunt calzi, iar cerul rămâne la fel de senin. Și principalul, pe lună nu există iarnă sau frig. Întotdeauna e cald, dar niciodată nu e zăpușeală. Într-un colț îndepărtat mi-am construit un palat cu totul și cu totul de cleștar. Să-ți construiești palat pe lună e o nimică toată. E îndeajuns să gândești și cât ai clipi palatul e gata. Eu și cu pisicuța mea ne lăfăim în odăile mari, dormim pe saltele din puf și puful nu e, doamne ferește, din pene de păsărele, căci acolo păsărelele sunt la mare cinste, mai ceva ca motăneii.

― Dar fluturași atât de frumoși ca mine pe lună sunt? îi întrerupe povestea un fluture mare și negru. Dungă vrea să-i răspundă, însă în loc de răspuns scoate un miorlăit prelung, își înghite cu plăcere saliva, își întinde lăbuța căci chiar în față observă o vrăbiuță ce-l privește cu ochii plini de considerație.

― Dar fluturași atât de frumoși ca mine sunt? întreabă iarăși fluturele băgăcios și se așează înaintea vrăbiuței, o atinge cu aripa, vrăbiuța speriată se ferește apoi își ia zborul.

― Miauuu! urlă disperat motanul. Nicăieri pe lume nu există asemenea monștri de fluturi! Uită-te cât ești de urât! Ce să caute unul ca tine pe lună!? Există fluturi, desigur că da! Căci fără de fluturi nu ar fi nici flori, se liniștește Dungă și iarăși pornește pălăvrăgeala turnând verzi și uscate.

― Râurile și izvoarele de pe lună sunt din lapte curat, uite-așa, curge laptele, du-te și bea cât încape în tine. Uneori, când mă plictisesc de palatul meu de cleștar, îmi construiesc o căsuță simplă din unt și smântână. Încet, încet, toată noaptea ling smântâna și untul, mă trezesc cu cerul liber deasupra capului, mă întristez, mi se face dor de șoricei, dar cel mai tare mă pălește dorul de vrăbiuțe și… mă întorc acasă. Da! Da! Poate nu mă credeți? zice Dungă cu atâta suflet încât e cu neputință să nu-l crezi. Mai ales datorită vrăbiuțelor mă întorc acasă, continuă să minciunească el. Are și luna vrăbiuțe. Dar cum să le compari cu ale noastre? Cum?

― Vai, zice un fluturaș alb cu picățele roșii, mi-aș da viața să mă aflu pe lună. Ia-mă cu tine. Vreau sa văd florile de acolo…

― Cu cea mai mare plăcere, răspunde Dungă, însă… Florile de pe lună nu ar dori să te vadă, căci ele sunt deprinse doar cu fluturașii lor. Orișice insectă străină o înghit imediat, apoi o scuipă. De ce ar trebui să te prăpădești pe aiurea, când ai de trăit o viață frumoasă aici? În schimb Luna chiar noaptea trecută m-a rugat să revin însoțit de vreo vrăbiuță. Le-aș duce pe toate în spațiu, sărmanele merită mult mai mult decât le oferă Pământul. Dar nu e posibil. Pe spatele meu încape una singură, cel mult două, zâmbește Dungă și spre bucuria lui o observă iarăși pe micuța vrăbiuță apropiindu-se.

― Aș vrea să fiu prima vrăbiuță pământeană ce vizitează Luna, șoptește ea cu timiditate. Mama și bunica îmi tot zic că ești rău, fioros, că trebuie să mă țin cât mai departe, însă… nu le cred. Ești atât de bun, atât de simpatic, sunt gata să merg oriunde cu tine.

Albinuțele ce roiesc printre floricele nu au timp de taclale, trag totuși cu urechea la ce se vorbește.

― Motanul ăsta e un mincinos, se conving ele, dar îl lasă în pace atâta timp cât nimeni nu are de suferit. Acum însă miroase a rău. Dungă e pregătit să atace. Întinde laba și… Vai!!! O prinde pe mica vrăbiuță, cască o gură cât o șură și hop… primește în bot o duzină de ace.

― Aoleu! aleargă Dungă spre o băltoacă de apă ca să-și potolească durerea. Nenorocite veninoase! țipă el, căci știe, timp de o săptămână nu va putea deschide botul nici să bea, nici să mănânce, nici să miaune. Deci prea curând nu poate fi vorba de cărniță proaspătă de păsărică.

Dungă are stomacul lipit de spinare. Îi e o foame de moare. Stă într-un tufiș și visează râuri, izvoare de lapte. La vrăbiuțe nu îndrăznește să se gândească. Cu greu își dă seama că este chemat:

― Dungă, îi spune cineva pe nume. Sunt eu, vrăbiuța. Ti-am adus un ulcioraș cu lapte, bea! Trebuie să te întremezi, altfel nu vom putea zbura până la Lună. Și încă ceva, adaugă ghemulețul cu pene, ți-am pregătit niște bomboane. Li se zice lapte de pasăre. Mănâncă, îți vor da puteri, plus că sunt foarte gustoase.

― Mda, se bucură motanul în timp ce gustă din minunatele dulciuri. E clar… Peste câteva zile fălcile-i vor fi în stare să rugume orice. Nu-și bagă lăbuța în foc pentru toate vrăbiile, dar aceasta precis că nu are pic de minte…

Dungă stă în cumpănă. Totuși e atât de blândă și de bună la inimă… Uneori chiar și lui îi vine să strige: Sărmană vrăbiuță! Nu mai fi atât de naivă, atât de prostuță!