Culorile

Culorile

― Mamm… mă auzi mamm?

― Dormi, Râmel, vorbim altă dată.

― Mamm! Insistă puiul de râmă. Nu vreau să dorm! Vreau să vorbim!

― Bine, Râmel! își deschide un ochi bătrâna râmă. Despre ce să vorbim?

― Despre cât de frumos e acolo sus…

― Vai, Râmel, ți-am povestit de atâtea ori.

― Mai vreau, mamm.

― Atunci ascultă… și mama-râmă își începe povestea. Acolo sus, șoptește ea, adică deasupra pământului – e o altă lume. Nu zic, și la noi e bine și e frumos, căci aici ne este casa, dar acolo, cum sa-ți spun, e altfel… În primul rând e multă lumină. Și sunt multe, multe culori. Totul e colorat. Da… În sfârșit am înțeles… Culorile… Iată de ce sus e atât de frumos.

― Mamm, când ieșim afară?

― Vai Râmel. De câte ori să-ți zic? Ai nițică răbdare. Acum e iarnă, e frig. Ne-am ascuns în căsuța noastră ca sa nu înghețăm. Multe gâze și vietăți mici când e cald mișună pe afară, când e frig stau în țărână și dorm. Chiar și culorile pare-se dorm pe vreme de iarnă. Așa că… Închide ochii, îți voi cânta un cântecel, iar tu vei face nani.

― Nu vreau nani! Nu-mi pasă de frig! Nu-mi place aici!

Oricât de calmă ar fi mama-râmă, până la urmă își iese din fire:

― Încetează! strigă ea. Vom merge sus doar când ni se va da de știre că e posibil! Gata! Nici o vorbă mai mult! Dormi!

― Mamm, începe iarăși Râmel. Spune-mi… Cine ne va da de știre?

― Înțelegi scumpule, deasupra pământului e cerul cu nori. Norii sunt diferiți… Adică de diferite culori, de diferite mărimi. Când e primăvară și cerul se acoperă cu nori negri, tuciurii – norul cel mai important își ia toba și începe să bată: Bah! Bah! Bah! Bah! Toba lui se aude până la noi. Deci vorbim după ce auzim bubuitul. Acum dormi!

― Maaammm! Auzi!? sare Râmel din pătucul său. Norul cel mai important bate din tobă!

― Da? nu-i vine să creadă mamei-râme. O fi venit primăvara?

― A venit, maaamm! A venit! Hai sa mergem afară! Repede! Vreau să văd culorile!

― Nu, Râmel. Încă nu…

― De ce?! M-ai mințit!? Atunci… plec singur, fără tine!

― Stai, puiule! Așteaptă! Doar un pic. Mai întâi de toate țărâna trebuie să devină reavănă, puhavă, ca să putem săpa tunelul prin care ne vom strecura. Nu durează mult. Acuș picăturile calde de ploaie se vor scurge în sol… Ah! E atât de plăcut când faci prima scăldătoare de primăvară… Atât de plăcut… Vezi? Solul începe să devină umed. Deci… putem să pornim săpatul.

Cele două râme stau într-o grădină plină de flori, plină de culori. Micuțul Râmel nu încetează să se minuneze de frumusețea din jur.

― Maaamm, zice el, nu mă mai întorc acasă. Îmi place atât de mult aici. Mai ales îmi plac florile… sunt foarte frumoase!

― Eh, oftează bătrâna râmă. Frumos, frumos… Dar locul unei râme e în pământ. Dacă o râmă stă mult timp sub razele soarelui, se usucă. Și nici măcar nu acest lucru e cel mai important. Prea multe primejdii ne înconjoară… Găinile, iată răul cel mare. Gă-i-ni-le!

― Maaaamm! Privește! Ce ființă ciudată aleargă spre noi?! E nespus de nostimă! Iar în urma ei – o mulțime de ghemulețe aurii! Mă duc să-i salut! strigă Râmel, apoi pornește cu îndrăzneală în întâmpinarea cloștii.

― Vai, Râmel, ce faci!? e disperată râma cea mare, reușind totuși să-și împingă odrasla înapoi în tunel. Am scăpat, răsuflă ea ușurată. Să nu te fi oprit la timp… Dar… să nu mai vorbim. Principalul e că ai văzut… culorile. Cred că altădată nu mai riscăm. Era cât pe ce să ne înghită o cloșcă…

E mult de lucru în împărăția râmelor. Toată ziulica acestea fărâmă solul ca să-l facă pufos. Râmel și mama-râmă sunt convinși că și datorită lor din solul pufos răsar în fiecare primăvară… culorile.