Buturuga

Buturugă

Poți să nu-i dai de băut, să nu-i dai de mâncare, dar motanului Buturugă nicidecum nu poți să-i interzici să cânte.

― Miorlaaau! Miorlaaau! cântă Buturugă de dimineață până seara târziu. Cântă când vânează, când muncește prin gospodărie, ba uneori vecinilor li se pare că motanul cântă chiar și atunci când doarme.

― Măi Buturugă, măi, îi zice bătrânul gânsac Gagu. Mai taci, bre, din gură că m-ai asurzit cu miorlăitul ăsta al tău. Barem dacă ai cânta și tu un cântec din alea, care să te ungă la suflet, dar așa?! Nici tu melodie, nici tu glas… Buturugă, într-o bună zi vom fi nevoiți să ne luăm lumea-n cap de răul tău.

― Ce pricepi mata, moș Gagu? râde Buturugă. Acum nu se mai cântă ca pe vremea voastră. Dacă vrei să știi miorlăitul meu azi e la modă. Când o să ajung vestit – te vei mândri că l-ai cunoscut pe Marele Buturugă!

Și iarăși cântă. Atât doar că un pic mai încet. Până uită că își deranjează vecinii…

― Buturugă, îi zice altădată gânsacul, de vrei să auzi o cântare adevărată, scoală-te dimincioară și ascultă cum cântă priveghetoarea. După asta te vei lăsa de-ale tale.

― Hi, hi, hi, hohotește motanul, priveghetoarea? Cine crezi că o mai ascultă în zilele noastre pe leșinătura aia? Nimeni! Poate doar moșnegi de-alde dumneata. Eu sunt adevăratul cântăreț! Eu! se bate cu lăbuța în piept Buturugă, apoi continuă să miorlăie cu o și mai mare râvnă.

Toată ulița e sătulă de o asemenea cântare, totuși nimeni nu se supără în serios pe Buturugă. Treaba e că el nu e chiar un motan oarecare, cu toate apucăturile sale motănești. E drept, uneori e al naibii de șmecher, mai e și hoțoman. Nu lasă din ce găsește alături, dar spre deosebire de confrații săi, Buturugă e nemaipomenit de harnic și de muncitor. Unde mai pui că e și săritor la nevoie. Dacă îi trebuie lui Gagu să-i fie umplute căzile cu apă ca să aibă cu ce-și uda grădina – bineînțeles că Buturugă e cel de le umple.

Găinușa Pic, vecina din dreapta, e îndeajuns să strige: „Buturugă!” că Buturugă e deja cu sacul în spate hăt în vârful dealului, acolo unde-și învârte morișca zi și noapte moara de vânt. Se întoarce repede cu făină caldă și până ce găinușa trebăluiește pe lângă plită – câteva oușoare dispar fără urmă din cuibar.

― Nu sunt vinovat! Nu sunt vinovat! strigă motanul fără să fie întrebat în timp ce gălbenușul rămas pe mustăți încă nu e bine uscat.

― Măi Buturugă, măi… oftează găinușa. Te-aș fi servit oricum… Și nu se supără. Căci pe Buturugă nu te poți supăra. Să nu fi trăit Buturugă pe ulița lor ar fi murit demult cu toții de foame. Ar umbla șoarecii prin hambare ca la ei acasă. Dar Buturugă are grijă de șoricei și aceștia nu îndrăznesc să-și ia nasul la purtare. Doar dulăul Rex mereu e nemulțumit de motan.

― O să vezi, o avertizează el pe găinușă. Ai prea multă încredere. Acum îți papă doar ouăle, degrabă însă va da de gustul cărniței de pui. Să nu-mi zici că nu te-am avertizat…

Găinușa nu-l ia în serios pe Rex. Încrederea ei față de motan rămâne neschimbată. De aceea ori de câte ori pleacă undeva își lasă odraslele în grija cui credeți? În grija lui Buturugă.

― Buturugă, glumește ea, până mă întorc fă așa ca puișorii mei, în loc de piu-piu, să nu strige cumva – miorlaaau, miorlaaau! Ne-am înțeles, Buturugă?

― Nici o grijă, răspunde motanul. Mai degrabă vor fura ouă, dar miorlaaau – niciodată! Și Pic știe – când va reveni, puișorii vor fi sătui, odihniți, adăpați, bine îngrijiți. Și atunci? Ce pretenții poți să ai?

Într-o dimineață de primăvară, moș Gagu, se trezi cu o mare dispoziție. Soarele strălucea, era cald, iarba încolțise, caisul de lângă prispă se acoperi de floare. Trecuse o iarnă grea și pentru prima dată în viață, lui Gagu îi veni cheful să cânte.

― Ga! Ga! Ga! cântă gânsacul din toată inima și brusc se dumeri. Măi, măi, măi, se miră Gagu. Iată de ce motanul o ține tot într-un cântec. Buturugă are mereu dispoziție. Altfel l-ai auzi doar mieunând.

― Moș Gagu! îl strigă găinușa care tocmai trecea pe alături. Abia de am scăpat de miorlăitul lui Buturugă, că ai pornit mata cu gâgâitul. Ce se petrece, moș Gagu? Pe ulița noastră – doar cântăreți. Mai rămâne să înceapă Rex cu „ham, ham”! Și… orchestra e gata!

― Cum?! sări speriat moș Gagu. Buturugă nu mai cântă? Asta-nseamnă că nu are dispoziție! O fi pățit ceva?!

Buturugă! strigă el. Unde ești, Buturugă?!

― Sunt aici, apăru imediat lângă gard Buturugă. Să te ajut cu ceva, moș Gagu?

― Vai de mine, se bucură gânsacul. Ce-ai pățit dragul meu, că nu te aud?

― Nu am pățit nimic, răspunse un pic întristat Buturugă. Atâta doar, că nu-mi arde de cântat… Am altele de făcut. Adineauri am început să-mi sap grădina.

― Buturugă, pe mine nu mă minți. Recunoaște, de ce nu ai dispoziție?

― Nu am și basta… Pe scurt, moș Gagu, nici un cântec nu sună cum trebuie dacă nu e acompaniat de un instrument muzical. Nu mă mai auzi până nu-mi cumpăr un acordeon.

― Un acordeon? râse cu poftă gânsacul. D-apoi un acordeon în zilele noastre costă o avere. De unde o să scoți tu acordeonul, Buturugă?

― Din pământ, moș Gagu. Din pământ… Și Buturugă își căută de treabă. Își săpă toată grădina, până și ograda o săpă, lăsând doar o cărărușă îngustă.

Apoi pe pământul proaspăt afânat presără multe, multe semincioare. Spre sfârșitul primăverii ograda și grădina lui Buturugă erau toate în floare. Cei de pe uliță rămaseră stâlpi de mirare. Nu mai văzuseră atâta frumusețe.

― De unde ai găsit, Buturugă, asemenea flori? Ce ai de gând să faci cu ele? nu mai conteneau cu întrebările.

Buturugă știa ce are de făcut. Pentru început dărui fiecărui vecin câte o floare. Lui Rex îi dărui o floare albă, semn de pace și bună înțelegere. Rex, supărat, bosumflat ca de obicei, refuză, dar floarea era atât de minunată că până la urmă o luă. Totuși nu se abținu să nu mârâie: „Nu te cred eu, Buturugă. Nu ești tu cel care pari a fi… Odată și odată îți vei arăta adevărata față.”

Dar ce-i păsa lui Buturugă de ceea ce crede Rex? Fără să piardă din timp, încărcă două panere cu flori și – fuga la târg. Mare minune. Cine a văzut vreodată un motan, un motan adevărat care vinde flori? Imediat se făcu coadă la florile lui Buturugă și în câteva minute, în loc de flori, motanul se pomeni cu un șumuiag de bani. Bucuros, luă banii și alergă la un magazin cu instrumente muzicale. Acasă se întoarse cântând la acordeon: Drâmba, drâmba, drâmba, drâmba, miorlaaau, miorlaaau!

Din acea zi vecinii lui Buturugă trăiau într-o veselie. Începură să le placă acordeonul. În zilele de sărbătoare se adunau în ograda lui Buturugă, dănțuiau, cântau și viața le părea frumoasă.

Într-o altă dimineață de primăvară, moș Gagu iar se trezi cu o dispoziție bună și cu un chef nebun de cântec.

― Ga! Ga! Ga! cântă Gagu și brusc își aminti că de câteva zile nu-l mai aude pe Buturugă. Aoleu! se îngrijoră el. O fi pățit ceva?

Alergă la casa motanului. Găsi ușile larg deschise, iar de Buturugă – nici pomină.

― Pic, o întrebă gânsacul pe găinușă, nu știi pe unde umblă Buturugă?

― A plecat, răspunse cu tristețe găinușa. Gata… Nu-l mai auzim cântând.

― Cum să plece, Pic? Ce ne facem? Cine ne scapă de șoareci?

― A venit, continuă găinușa, mi-a adus acordeonul și m-a rugat să i-l păstrez. A zis că se va întoarce… Doar că nu știe când… În ceea ce privește șoarecii, s-a înțeles cu un confrate de-al său. Ăla, la fiecare sfârșit de săptămână, va da o raită prin hambarele noastre. Așa că nu-ți fă griji…

― Pic, cum să nu-mi fac griji? Fără Buturugă ne vom topi de tristețe. Ce ne facem, Pic? Ce l-o fi apucat? Eh… Nici măcar nu și-a luat rămas bun. Un motan tot motan rămâne…

― A spus că alături de noi îl roade plictiseala… Și că dacă mai rămâne niciodată nu va ajunge mare.

― Mare ce?

― Mare artist, bineînțeles. Căci asta vroia. Să-l cunoască și să-l asculte o lume.

― Artist? se alătură discuției flocosul câine Rex. Nu mă faceți să râd. V-aș spune eu ce o să ajungă motanul. Mai bine însă tac. Chiar nu aveți altceva de făcut decât să bociți după Buturugă? Căutați-vă de treabă, dragii mei!

Dar oricât nu și-ar fi căutat de treabă, după plecarea lui Buturugă, pe uliță se instală un soi de tristețe care se întindea și se întindea ca un mucegai. Fiecare se închidea în căsuța sa, rămânând față-n față doar cu propriile nevoi. Apoi ca să fugă de atâta tristețe – mulți își lăsară casele și se duseră în lume. Puii găinușei Pic plecară primii.

Găinușa rămase singurică, cu inima frântă, cu sacii plini cu grăunțe pe care nu mai avea cine să-i încarce în spate și să-i ducă la moară. În fiecare seară ieșea la portiță și privea în lungul drumului.

― Degeaba aștepți, Pic, o zădăra răutăciosul Rex. Nu se vor întoarce. Ești singură, Pic. De altfel ca și mine, ca și Gagu… Atâta doar că noi nu am avut niciodată pui.

― Se vor întoarce, Rex, răspundea găinușa, însă în adâncul sufletului nici ea nu credea în ceea ce zice.

Căsuțele păreau că plâng de atâta pustietate.

― Nu e adevărat că o casă e piatră și atât… O casă e vie și are suflet, zicea uneori găinușa. O casă părăsită e ca un bătrân singuratic căruia nu-i rămâne decât să stea pe gânduri și în mintea căruia se perindă, rând pe rând, firul amintirilor, a unei vieți trecute pe care nimeni nu o poate readuce înapoi.

Uneori, tristețea și singurătatea, dacă sunt de scurtă durată, te fac pur și simplu să iei viața mai în serios, își zicea găinușa Pic. Dar dacă aceste două stări persistă atunci ele devin distrugătoare. Și fiindcă nici una, nici cealaltă nu dispărea de pe fosta uliță a motanului Buturugă, aveai senzația că ulița a murit. Și doar fumul subțire ieșit din unele hogeaguri în nopțile friguroase de iarnă îți dădea senzația că viețuiește cineva pe acolo.

Pic trăia cu speranța că într-o bună zi puișorii ei se vor întoarce acasă. De aceea casa îi era mereu primenită, iar pe masă în fiecare seară aburea un clit de plăcinte. Plăcintele se răceau, găinușa le împărțea lui Gagu, lui Rex, în timp ce puișorii continuau să rămână prăpădiți prin lume.

Într-o noapte cu furtună un fulger hoinar nimeri direct în acoperișul casei găinușei. Biata de ea reuși să alerge afară doar cu acordeonul lui Buturugă în brațe. A doua zi un cer limpede, albastru, un soare cald și strălucitor priveau nepăsători la o biată găinușă împietrită lângă un morman de cenușă.

― Pic, îi zise bătrânul gânsac Gagu. Vino să trăiești în casa mea. E loc îndeajuns. Însă dacă nu dorești, atunci treci în casa lui Buturugă. Sunt convins că nu ar avea nimic împotrivă.

― Nu, Gagu, îi răspunse cu tristețe găinușa. Voi rămâne aici. Când mi se vor întoarce puii vor deschide anume această portiță. Fiecare ființă vie, Gagu, trebuie să aibă trei lucruri ale sale: viața, puii și cuibul său. Altfel pentru ce să trăiești? Îmi voi construi un alt cuib. Aici, alături de mormanul de cenușă… Această cenușă nu e altceva decât niște amintiri arse. Pe care trebuie să le învii.

Și Pic se puse pe treabă. Pentru început își ridică un șopron pe care îl acoperi cu frunze de brusture. Și fiindcă nu mai avea bani pentru mai mult – porni să adune sub șopron saci cu grăunțe, pe care le strângea cu mare migală de pe miriște.

― Voi vinde grâul, își zicea Pic, iar pe banii adunați îmi voi cumpăra cele necesare pentru casă. Până-n iarnă casa va fi gata.

Într-o zi, intrând cu sacul în spate pe portiță, văzu pe cineva în ogradă.

― Nu mă recunoști, Pic? întrebă domnul din fața sa.

― Buturugă? Chiar tu să fii, Buturugă?

― Eu, eu. Hai, lasă sacul. Spune-mi cum o duci? Ce s-a întâmplat că nu mai ai casă?

― E o istorie… A fost să fie… Asta e… În schimb acordeonul nu a pățit nimic.

― Îți mulțumesc pentru acordeon. Trec altădată să-l iau. Ai nevoie de ajutor, Pic?

― Nu, mă descurc… Spune-mi, Buturugă, întrebă găinușa, ai ajuns mare artist?

― Mare artist? Ha! Ha! Ha! râse cu poftă motanul. Am ajuns mare, Pic. Doar că nu artist. Sunt un mare bogătan. Sunt foarte bogat. Acum, la banii pe care îi am, doar să vreau, nu mă costă nimic să mă fac artist. Însă nu am timp pentru asemenea fleacuri. Poate… la bătrânețe. Cine știe… Rămâi cu bine, Pic.

Buturugă plecă și ulița învie. Cel puțin aveau ce discuta.

― Cu pălăria aia oribilă, în cizmele alea roșii, motanul vostru arată ca o paiață, zicea cu răutate bătrânul Rex. Doar pălăria costă o avere și la câte ouă ți-a păpat, Pic, putea să-ți aducă măcar un căpețel de ață.

― Îmi închipui că bogăția l-a făcut să fie zgârcit, zicea cu mai puțină răutate moș Gagu.

― Orice-ați zice – a muncit pentru toate pe care le are, sărea în apărarea lui Buturugă găinușa. A ajuns bogat datorită minții și mucii sale. Și nu doar…

― Of, of, of, ironiza Rex. De parcă eu și cu tine nu muncim. Sau suntem niște proști. Dar cu ce ne-am ales? Cu nimic. Și știi de ce?

― De ce?

― Fiindcă nu avem noroc. Și nu suntem atât de șmecheri ca Buturugă. Plus că Buturugă, îl știm cu toții ce poamă e.

― Lasă, moș Rex… Pentru a fi bogat nu te ajută nici mintea, nici munca, nici norocul, dacă nu ai îndrăzneală, dorință și putere să riști. Așa cred eu…

― Doamne, cu ce te-o fi cucerit Buturugă ăsta că-l aperi atât?

― Cu nimic… Doar că… nu-mi place să judec.

Ca și mai înainte, Găinușa Pic, toată ziulica aduna boabe de grâu, iar seara ieșea la portiță și privea în lungul drumului.

― Vin? întreba Rex.

― Nu, răspundea ea cu tristețe.

Într-o zi, întorcându-se de la muncă, văzu că în șopron nu mai e nici un săculeț. Cineva îi fură munca de o vară. Dispăruse și acordeonul.

Acum nu-i mai rămânea decât să le lase pe toate în urmă și să pornească pe drumuri.

― Voi pleca, îi zicea ea lui Gagu. Voi pleca să-mi caut puii. Poate umblând așa hoinară, într-o bună zi voi da de bieții mei puișori.

― Ești nebună? se sperie Gagu. Unde să te duci? Nu vezi? Degrabă e toamnă. Până la iarnă a rămas te miri ce. Nu pleca, te rog! Te vei prăpădi, știi bine.

Și totuși, într-o dimineață Pic privi cu tristețe la grămăjoara de cenușă de sub șopron apoi, cu o bocceluță în spate, merse încet spre capătul uliței. Privirile ei erau îndreptate doar înainte. Nu avea curajul să privească în urmă. Când ajunse la ultima casă se opri. Din ogradă se auzea un acordeon. Îl zări pe Buturugă.

― Intră, Pic, îi vorbi Buturugă. Nu-ți fie teamă. Nu trebuie să pleci de pe ulița ta. Privește! Toți săculeții cu boabe sunt aici, la adăpost. Sub acest șopron, în care niciodată nu va pătrunde picătură de ploaie, te-am așteptat să vii și te rog să mă ierți că le-am făcut pe toate fără permisiunea ta. Dar, Pic, știi bine că nu ai fi reușit să-ți ridici o căsuță de una singură. Ar fi venit ploile și din șopronul tău șubred s-ar fi ales praful. Aceasta e casa mea. Știu, nu vei fi de acord să rămâi pentru totdeauna. Dar până îți construiesc o nouă căsuță în ograda în care nu doar tu ți-ai petrecut o bună parte din viață, ci și eu – te rog nu refuza… La câte ouă dulci și gustoase ți-am păpat – ceea ce vreau să-ți ofer acum nu e un dar. Îți întorc o veche datorie. Atât… Și îți mai promit ceva. Pe ulița noastră va răsuna din nou muzica. Și într-o bună zi puișorii tăi se vor întoarce acasă. Crede-mă. Nu sunt vorbe aruncate în vânt… O să mă țin de cuvânt. Ce zici, Pic?