Buchet

Buchet

Buchet a venit pe lume la sfârșitul toamnei, într-o zi neobișnuit de geroasă. Luându-l de lângă cușca cățelei aproape înghețat, bunicul l-a adus în casă.

― Vai de mine! A plesnit din palme bunica. Nu are zile!

Apoi l-a învelit într-o șalincă groasă de lână. Buchet însă s-a încăpățânat să trăiască. Foarte curând și-a venit în fire. Toată iarna a petrecut-o într-o cutie mare de carton așezată lângă sobă. Bunicul și bunica îl hrăneau cu biberonul ca pe copilașii cei mici. Dintr-o ființă neputincioasă, cățelușul s-a prefăcut într-un ghemuleț pufos cu pielcica neagră presărată cu pete mari, albe, pentru care a și primit numele de Buchet.

― Cum o mai duci, Buchet? îl întreba bunicul ori de câte ori se întorcea de pe undeva. Buchet scutura bucuros din codiță și ochii lui negri scânteiau de deșteptăciune. Va fi un câine vrednic, zicea cu mândrie bunicul mângâindu-l ușurel pe blăniță.

Abia când a venit primăvara, Buchet a ieșit pentru prima dată în curte. Nu-și închipuise că lumea poate fi atât de mare. A început să scheaune speriat, dar bunicul l-a liniștit:

― Hai, nu fi prostuț. Aceasta îți este gospodăria. Deprinde-te. Va trebui să o păzești. Iat-o și pe maică-ta, care te-a adus pe lume… Maică-sa părea că nu vrea să știe de el. A ieșit din cușcă mârâind nemulțumită:

― Hâr-r-r, hâr-r-r, de unde te-ai luat? Cine ești?

Buchet a privit-o mirat un timp, apoi, plictisindu-se, a plecat să dea o raită o prin gospodărie. Pe moment cunoștința lor a luat sfârșit. În scurt timp cățelul s-a acomodat cu ograda. Bunicul i-a meșterit o căsuță din lemn cu o ușiță rotundă, i-a așternut un mănunchi de paie, deasupra a pus un covoraș și l-a adus la noua sa locuință. Cățelul s-a întristat. Nu i-a plăcut căsuța. Mult mai dragi îi erau orătăniile ce mișunau prin curte. Toată ziulica Buchet a umblat nestingherit printre ele. Nimeni însă nu-i dădea nici cea mai mică atenție. Dar când pe neașteptate s-a ivit motanul vecinilor și în ogradă s-a pornit un piuit, un cotcodăcit infernal, Buchet și-a dat seama că e de datoria lui să asigure securitatea păsăretului. S-a aruncat ca un nebun asupra oaspetelui nepoftit. L-a hămăit cu glăsciorul său subțirel, l-a fugărit într-atât, încât bietul motan nu știa pe ce cărare să apuce. În felul acesta Buchet și-a câștigat pentru mult timp înainte încrederea și autoritatea vietăților din curte.

― Măi da e vrednic, e vrednic nu șagă cățelul nostru, a zis cu mândrie bunicul. Știam eu că așa va fi…

Seara Buchet a fost adus din nou la căsuță. Dar spre surprinderea buneilor, cățelușul s-a încăpățânat să rămână pe noapte acolo. Pe la cântatul cocoșilor cineva porni să zgreapșăne ușa. Era Buchet. Bunicii i s-a făcut milă și l-a lăsat să între. Bunicul însă a fost foarte ferm:

― Nici nu te gândi, Buchet, a zis el. De acu’ înainte îți vei duce traiul în curte. Că doar nu ești un câine din ăia alintați, de pe la oraș…

Și iată-l pe Buchet petrecând prima sa noapte de primăvară într-o locuință nouă. Cerul, presărat cu o mulțime de steluțe mici și strălucitoare, îi dădea fiori. Când s-a ivit luna mare, rotundă și razele ei blânde, cuminți au alunecat peste coroanele copacilor înfloriți – lui Buchet i-a venit inima la loc:

― Să știi că nu e chiar atât de rău…

Doar cărăbușii care făceau mare zarvă bâzâind fără încetare printre florile de cireș îl mai deranjau. Uneori îl înspăimântau umbrele copacilor ce se clătinau la cea mai mică adiere de vânt, în rest misterul acelei nopți i-a rămas pentru totdeauna ca o amintire frumoasă. A înțeles că noaptea își are viața ei, iar el face parte din acea viață. Somnul l-a prins abia spre dimineață. Visa un vis frumos când măcăitul rațelor, cotcodăcitul găinilor ridicate odată cu zorii l-au trezit.

― Piu, piu, piu! au alergat spre el o mulțime de ghemotoace aurii. Scoală, Buchet! E păcat să dormi când răsare soarele! O astfel de priveliște nu o vede orișicine! Buchet a deschis ochișorii plini încă de vise și pentru întâia oară a văzut măreția unui răsărit de soare. Din acea clipă a hotărât ferm că locul său e afară.

Cățelușul avea ce avea cu bunicul. Oriunde ar fi plecat – Buchet se pomenea alături.

― Ham, ham, ham, scârțâia el cu glăsciorul său subțire, ia-mă cu tine, bunele! Bătrânului i se părea că-i vede lacrimi în ochi.

― Bine, bine, i se înmuia lui inima, să mergem! Aproape tot restul vieții câinele l-a însoțit peste tot.

Când am venit să ne petrecem vara la bunici, Buchet ne-a întâmpinat ca pe niște străini. A lătrat, a lătrat, dar de îndată ce bunica a alergat și ne-a îmbrățișat – și-a dat seama că suntem de-ai casei. Ne-a lăsat în pace. Și-a făcut culcuș în căpița cu fân și a stat acolo supărat, cu capul pe lăbuțe toată ziulica. Uneori, din ascunzătoare, ne privea pe furiș. Era gelos. A doua zi uitase de supărare. Ne-am împrietenit foarte repede. Ne împăcam de minune. Îi arătam fel de fel de ghidușii. Îl învățam să sară coarda. Eu și frate-meu eram foarte fericiți că ne găsisem un prieten atât de devotat și de sârguincios.

― Bravo, Buchet, bravo! îl lăudam noi, iar el, mulțumit, ni se gudura la picioare. Îi plăcea să fie lăudat. Și totuși cât pe ce să stricăm prietenia. În fiecare seară înainte de culcare ne așezam încălțămintea pe scările de la întrare, lângă ușă. Dormeam până dimineața târziu. În schimb Buchet se trezea odată cu găinile. Alerga cât alerga așteptându-ne, apoi plictisindu-se – venea și se așeza pe încălțămintea noastră. Ne aștepta până ieșeam din casă. Când în sfârșit deschideam ușa – se prefăcea că nu ne observă.

― Hai, Buchet, îl rugam, scoală! Dă-ne voie să ne încălțăm… Degeaba. Rămânea surd și mut. Și abia când apărea bunica cu o nuielușă – Buchet ne elibera repejor pantofiorii.

Într-o dimineață lângă ușă nu am mai găsit zare de pantof. Și cățelușul parcă intrase în pământ. Apoi l-am observat. Cu o mutră nevinovată dormea sub căpița de fân.

― Unde ne e încălțămintea? l-am întrebat. Ți-ai găsit… Nici gând să ne răspundă. Eram foc de supărați. Am cotrobăit toată ograda. Un pantof l-am găsit lângă cușca cățelei. Altul – tocmai lângă poartă. Una din sandalele mele – morsocată, aproape fărmată – am găsit-o în gogineața purcelului. Cealaltă – nicăieri.

― Buchet, am pornit să-l rog, dă-mi sandala! Arată-mi, spune-mi, unde ai ascuns-o?!

― Privește! a strigat fratele meu, istețul ăsta doarme pe sandala ta! I-am sucit un pic urechiușele. Să țină minte cum e să ne facă necazuri. Dar nu a prins la minte. Ba chiar într-o zi a întrecut măsura. Au dispărut ciupicii bunicăi. Tărăboi prin toată ograda. Bunica mâniată-foc.

― E prea de tot! A strigat ea. Prind cățelul și-l pedepsesc! Buchet! Buchet! Unde ești?! L-a chemat ea. Vino încoace! Nebănuind nimic, bunul nostru prieten a alergat în întâmpinarea bunicii și ca de obicei și-a înfipt dințișorii în fusta ei largă.

― Hâr-r-r-r! Hâr-r-r-r!

― Din ăștia îmi ești? l-a amenințat bunica. Degeaba te guduri. Degeaba te lingușești. Nu te mai iert. Vei sta legat de acu’ înainte, că prea îți faci de cap! Ca toți cățeii!

Cât am rugat-o pe bunica să-l ierte, să nu-l lege… Nu s-a lăsat înduplecată. Ni se frângea inima văzându-l cum se zbate să-și elibereze gâtul din prinsoare. Ne implora cu ochii să-l ajutăm, dar bunica era mereu cu ochii pe noi. Nu puteam să facem nimic. Peste un timp sărmanul s-a liniștit. S-a împăcat cu soarta.

― La urma urmei, ne consolam și noi, acesta e destinul oricărui cățel de la țară…

Abia când a venit bunicul Buchet și-a dat seama că-i veni și lui salvarea. Văzându-l atât de necăjit bunelul și-a pus mâinile-n cap. L-a dezlegat imediat apoi a strigat-o pe bunica.

― Mărioară! a zis el pe un ton sever pe care nici nu bănuiam că îl poate avea. Să nu îndrăznești, femeie, vreodată să te atingi de Buchet! Eu hotărăsc dacă trebuie legat sau nu. Poate chiar îi voi permite să stea liber toată viața. Ai înțeles, Mărioară?

― Da, a răspuns bunica ca o școlăriță.

― Nu vezi, a continuat bunicul liniștindu-se, e încă un țânc, un pui. Lasă-l să-și trăiască copilăria. O bucurie imensă peste Buchet. Ce dulce e libertatea. Alerga ca un nebun. Într-un târziu, obosit dar fericit, s-a oprit lângă scăunașul pe care se odihnea bunicul.

― Na, Buchet, i-a întins bătrânul piciorul. Mușcă. Nu-ți fie teamă. Îți dau voie. Hai, mușcă! Buchet, ne-a explicat bătrânul, e asemenea copilașilor mici. Îi cresc colții. Și vrea să muște. Și mușcă tot ce întâlnește în cale. În felul acesta își întărește colții. Iar colții, unui câine, îi sunt de mare folos…

Din ziua aceea Buchet nu s-a mai atins de încălțămintea noastră. Îi întindeam câte o nuielușă pe care o rodea până se sătura. Dar ca și odinioară – în fiecare dimineață îl găseam așteptându-ne răbdător lângă ușă. Un cățel nemaipomenit acest Buchet…

Mulți ani după aceea ne-am petrecut vacanțele la bunici. Nu știm cum se făcea, dar atunci când soseam Buchet ne ieșea în întâmpinare cu mult înainte de a fi aproape de casă. Ne simțea de departe. Cunoștea drumul până la stație și bunicul zicea că deseori în timpul anului mergea până acolo. Se întorcea singur și o vreme rămânea trist. Era trist și atunci când ne petrecea. Alerga înaintea noastră și dacă ne opream – se oprea și el.

― Mergi, Buchet, glumeam noi. Oprește autobusul! Și Buchet alerga. Până ne urcam – Buchet stătea ferindu-și privirile, de parcă nu dorea să-i vedem tristețea din ochi. Autobusul pleca, iar prietenul nostru rămânea pe loc. Îi fluturam din mâini, apoi îl vedeam alergând pe drumul ce duce spre casă.

― Du-te, Buchet, du-te… îi șopteam. Nu-i lăsa singurei pe bătrâni. Bunul și credinciosul nostru prieten…

Terminasem liceul, apoi facultatea. Veneam tot mai rar în satul de baștină a părinților noștri. Și totuși măcar odată pe an găseam timp să-i vizităm pe bunici. Într-un an am venit singură, fără fratele meu. Așteptam să-mi iasă Buchet în întâmpinare dar Buchet nu apăru. Acasă era doar bunica. Primul lucru pe care am întrebat-o a fost unde e bunicul și Buchet. Am auzit o istorie tristă care m-a cutremurat. În vara aceea bunicul păzea harbujii de pe deal. Își ridicase o colibă în mijlocul harbuzăriei, avea cal, căruță și în fiecare vineri încărca căruța cu harbuji și venea acasă. Când se întorcea – Buchet se lua din urma căruței. Bunicul îl alunga, dar într-una din zile, crezând că Buchet l-a ascultat, nu a luat seama și abia ajuns la colibă nu reuși să-l deshame pe Murgu că hop și Buchet alături. Sărmanul câine. Alergase zece kilometri, cum să-l mai cerți? Astfel Buchet a rămas să-și petreacă zilele și nopțile în câmp împreună cu bunicul și cu Murgu. Bunicul vorbea, Buchet asculta. Alături foșnea pădurea, deasupra se deschidea cerul. Bătrânul povestea întâmplări, pătărănii din tinerețile sale. Îi povestea despre acea porțiune de pământ pe care stăteau ei acum și care se numea La Cneazu. Bunicul de felul său era o fire visătoare și poate că atunci mai mult ca oricând realiză că și el, și Buchet, și Murgu, și pădurea, și acei pepeni verzi, rotunzi și copți, sunt mici, mici părticele din ceea ce se numește natură. Aceleași istorii ni le-a povestit și nouă când eram mici. Adesea îi plăcea să spună că orișice suflare, orișice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-și aibă rostul și soarta sa pe pământ. Soarta lui Buchet a luat o întorsătură dramatică în ziua când bunicul a venit acasă lăsându-l singur cu Joienica, vițelușa pe care bunicul o adusese la colibă și pe care o priponea la marginea pădurii ca să pască iarbă.

― Să ai grijă de Joienica, i-a poruncit bunicul câinelui. Până diseară mă-ntorc. Să fii cuminte, am nădejde în tine! Dar ca să fie sigur că totul va fi bine l-a rugat și pe un vecin care avea colibă nu departe să arunce câte o privire din când în când spre Joienica. Mai târziu vecinul i-a povestit că o haită de câini sălbatici a atacat vițelușa. Dar până să ajungă el – Buchet a fugărit haita și a dispărut în pădure. Și… nu s-a mai întors.

― Cred că l-au sfâșiat animalele alea sălbatice, porni să plângă bunica. Bietul nostru Buchet, se liniști ea. Nu știu, poate greșesc, dar inima-mi spune că trăiește… Și dacă trăiește, mai devreme sau mai târziu se va întoarce acasă… Vai de mine! Strigă bunica. Să deschidem poarta! Vine Ion!

Nemaipomenită bunica mea. Cunoștea până și sunetul roților de la căruța lui Ion al ei… Murgu întră în ogradă și nu vă închipuiți cât de mare ne-a fost bucuria și mirarea când pe o căpiță de lucernă, înconjurat de pepeni verzi, l-am văzut pe Buchet. Ne-am repezit să-l îmbrățișăm. Îi mângâiam blana sfâșiată temându-mă să-i ating rănile, încă necicatrizate.

― Buchet, îi ziceam, fii tare! Rezistă!

Ne privea cu o bucurie imensă. Nu era necesar să ne vorbească pentru a înțelege ce se petrece în sufletul lui. Nu avea cum să alerge de pe căpița de fân, să vină să se gudure la picioarele noastre. La un moment dat a închis ochii, și-a lăsat capul pe lăbuțe și a rămas un timp nemișcat. M-am gândit că în felul acesta își ascunde lacrimile. Lacrimi de bucurie. Vroia să rămână dârz până la capăt.

― E un erou, a zis bunicul cu tristețe. Un adevărat erou. Și nici măcar nu știe de asta… Cei drept, adevărații eroi niciodată nu realizează cine sunt ei de fapt. Mă simt vinovat. Nu trebuia să-l las singur… dar a salvat-o pe Joienica. Aproape două săptămâni a lipsit… Nu a avut nici hrană, nici apă. Și totuși, așa rupt de dihănii, a găsit voință și putere. S-a târât, a mirosit drumul și acum câteva ore l-am auzit abia schelălăind lângă colibă… Bunicul l-a luat în brațe pe Buchet și l-a dus în căsuță.

Câteva luni a avut nevoie Buchet de îngrijirea bunicilor, până să se pună pe picioare. Aproape că devenise același. Doar că șchiopăta de un picior. Nu mai putea să alerge și în ochi îi apăruse un soi de tristețe pe care n-o mai observasem altădată…

Mai fusesem pe la bunici. Buchet nu mă mai petrecea ca odinioară până la stație. Ultima dată m-a privit de parcă își lua rămas bun. L-am mângâiat iar el și-a întors privirea.

― A îmbătrânit bietul nostru Buchet, a oftat bunicul. Ce să-i faci… Bătrânețea vine fără să întrebe…

Mda… Toți trei îmbătrâniseră…

Mai aproape de iarnă Buchet iarăși s-a îmbolnăvit. Buneii l-au adus în casă. Au petrecut iarna împreună. Spre primăvară câinele a ieșit afară. Era o ființă care iubea și prețuia libertatea.

Buchet a plecat de printre noi într-o noapte când cărăbușii făceau mare zarvă prin florile de cireș, iar cerul presărat cu stele nu mai speria pe nimeni.

― Orișice suflare, orișice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-și aibă rostul său pe pământ, ne spunea adesea bunicul. O floare înflorește, se stinge și în scurta sa viață aduce multă bucurie, frumusețe și parfum. Și aceasta îi este menirea și rostul.

Buchet a fost un izvor de credință, de dragoste necondiționată. Ne-a iubit fără să ne ceară ceva în schimb. Viața lui a avut un rost frumos pe pământ. Niciodată nu-l vom uita. Un suflet nemaipomenit. Bunul și dragul nostru Buchet… Bunul și scumpul nostru prieten…