De-ale buneilor

De-ale buneilor

De câte ori ne întâlnim la un pahar de vorbă – paharul acela e plin cu amintiri despre satul și copilăria noastră. Așa ne-a fost dat. Să ne naștem în aceeași zi, ba chiar la aceeași oră, în aceeași mahala. Să fim aduși pe lume de mâinile aceleiași moașe, căci la drept vorbind baba Vera era unica moașă a satului. Plus la toate mamele noastre erau și bune prietene. Și atunci? Cum aș fi putut eu cu Vasâli să nu ne ținem de frați? Eram mai frate cu el decât cu fratele meu drept. Vasâli mi-a fost și mi-a rămas pentru toată viața cel mai bun, cel mai devotat prieten.

― Ce-ți mai face pezevenchiul de nepot? îl întreb eu la unul din paharele noastre de vorbă.

― Ha! Ha! Ha! râde Vasâli cu toată gura lui mare. Măi Petrică, măi, să-mi fi zis atunci când stăteam și înghețam în piață pentru limba noastră cea română că propriul meu nepot nu o să știe o vorbă românească ți-aș fi dat o mamă de uciganie, că nu te-ai fi sculat de pe coaste o lună.

― Dar cum? torn eu un pic de gaz pe foc. Chiar nu știe nimic, nimic?

― Știe, mama lui de rus, dar nu vrea să vorbească. Dăunezi fecioru-meu îl aduce la noi.

― Zdrastvui deda! îmi strigă din ușă, nici nu mă privește, trece pe lângă mine pușcă și unde crezi că se duce?

― Păi, unde?

― Direct la calculator. Se urcă pe scaun și până schimb câteva cuvinte cu Nicolae, ăsta de-acu privește niște filme din celea, cu grozăvii. Nicolae, zic, treaba de merge tot așa, mâine, poimâine îl scapi la privit femei dezbrăcate. Da Nicolae ce face? Se hlizește și se bucură.

― E deștept, tată! Încă nu a împlinit trei ani dar se pricepe ca unul mare. Pe toate le prinde din zbor.

― Colacul mâne-sa! strig la Nicolae. Dacă data viitoare vii și puștiul nu-mi zice din ușă: noroc, bunele! Dacă nu-mi întinde mâna, nu mi se uită în ochi – ai rămas fără de fecior! Nu-ți permit eu să-mi nenorocești nepotul! Pe tine te alung, pe el îl las, arunc calculatorul peste balcon și în câteva săptămâni îl învăț limba română, plus – toate celelalte legi creștinești! Ai înțeles, băiete? Și ăla iar se hlizește.

― Ce vrei tată? îmi răspunde. Când vrei să-l învăț românește? Mă scol dimineața, vin seara, băiatul rămâne acasă cu maică-sa, cu cealaltă bunică. Și niciuna din ele nu cunoaște o vorbă de-a noastră.

― Pe scurt, Petrică… Despre altceva vroiam să-ți zic. Cu rusoaicele mă voi descurca, că sunt fete bune… Ce e interesant – amândouă s-au născut în Moldova… Dar noră-mea măi Petre, măi, tare-i frumoasă. E frumoasă și gata. Chiar îl înțeleg pe Nicolae de ce nu are vreme s-o învețe ceva… Ce vroiam însă să-ți spun? Ah, da. Am fost și noi copii, nu?

― Așa e, Vasâli. Răspund eu cu nostalgie. Am fost…

― Măi și ce copilărie am avut, ce copilărie… oftează prietenul meu. Eram una cu aerul, cu cerul, cu pădurea, cu câmpia, creșteam odată cu iarba, ne coceam odată cu spicul, simțeam când vine primăvara, ne întristam când cădeau frunzele și ce mai bucurie pe noi la prima zăpadă! Ții minte? Unde s-au dus toate, Petre? Unde? Ce copilărie au nepoții noștri acum? Eh!