Calutul zburator

Căluțul zburător

Cerul e albastru, albastru. Soarele îmbrățișează pământul cu razele sale calde și din pământ se grăbesc să iasă la suprafață firicelele de iarbă, gâzulițele, se trezesc din somn fluturașii, albinuțele, e mare forfotă căci a venit primăvara.

Dănuț aleargă cu brațele deschise, închipuindu-și că adună mănunchiuri de raze. Soarele îl privește zâmbind, îl învăluie în căldura sa și Dănuț e convins că această căldură îl va ajuta să crească cât mai repede mare.

Copilul privește mirat la cireșul din fața casei. Pomul a stat dezgolit toată iarna, iar acum s-a acoperit cu o mantie albă. Băiatul nu pricepe de unde această minune. Și atunci când nu pricepe ceva vine la bunicul Dominte.

― Știi, îi explică bătrânul cu părul de culoarea florilor de cireș, în fiecare primăvară pomii se împodobesc ca de sărbătoare. Aceste flori în curând se vor ofili, petalele li se vor împrăștia, dar vor rămâne fructele și atunci când vor fi coapte – multă lume le va savura dulceața. Unele vor fi smulse de vânt, vor nimeri în sol și la cealaltă primăvară din sâmburi vor răsări câteva frunzulițe, vor crește câțiva copăcei. Ei vor fi puii acestui cireș. Cireșul s-a împodobit cu floare pentru marea sărbătoare care va urma – nașterea puilor săi. Orișice floare e sărbătoarea de dinaintea nașterii. Bucură-te de tot ce vezi căci tot ce vezi pentru tine e nou, e frumos și dacă acum multor lucruri nu le știi rostul, când vei fi mare le vei cunoaște pe toate, zice bunicul și îl mângâie pe Dănuț. Bucură-te de copilărie dragul meu. Copilăria pleacă, dorul de ea însă nu dispare. Chiar și mie, cât mă vezi de bătrân, și mie mi-e dor de copilărie…

― Bunicule! Bunicule! strigă băiatul. Privește! Au răsărit puii de bujor! Îi văd cum cresc, cum se înalță! Mă crezi, bunicule?!

― Te cred, puișor, zâmbește bătrânul. La vârsta ta aveam ochii la fel de ageri. Pe vremea aceea în ochii mei se desfăceau mugurii, creșteau frunzulițele. Eh… Totul a trecut ca un vis. Bunicul se întristează, Dănuț îl cuprinde și moșul din nou zâmbește.

― Bunicule, întreabă copilul, când erai mic venea căluțul de argint cu aripile oranj?

― Venea, răspunde Dominte. L-am văzut de câteva ori… Apoi a pornit războiul… Cerul era brăzdat de avioane, de bombe și noi, copiii, ne temeam să ridicăm privirile spre boltă. Poate că bietul căluț zbura printre bombe, poate că vroia să le oprească, nu știu, dar știu că mult timp după asta, supărat probabil de ce se întâmplă în cer și pe pământ, căluțul nu a mai venit…

― Mi-e frică, șoptește Dănuț, că din nou e supărat căluțul… Au înflorit cireșii, iar el nu-i și nu-i…

― O să vină, îl asigură bătrânul. Dacă a sosit primăvara – nu are cum să nu vină…

Treaba e că în fiecare primăvară pe deasupra satului lui Dănuț, sau poate și pe deasupra altor sate, zboară un mic căluț de argint cu aripile oranj.

― Hei, căluț de argint! strigă jos cetele de copilandri ce aleargă desculți pe cărăruile proaspăt zvântate. Vino de ne ia în spate! Înalță-ne până la nori!

Căluțul coboară, nechează, își scutură coama, apoi rând pe rând îi plimbă pe cei îndrăzneți pe sub nori, pe deasupra norilor și nu e fericire mai mare pentru micii călăreți decât să-și vadă satul scăldat în floare de acolo, de sus.

Și în primăvara asta toată gloata de copilandri așteaptă cu nerăbdare venirea căluțului. Dar fiindcă acesta întârzie, iar imașul a înverzit și e plin de flori, de fluturi, de fel de fel de gâzulițe năstrușnice, până una alta copiii aleargă de rând cu iezii și mielușeii. Căci e în firea unui copil să alerge…

― Sur, sur, sur – un pârăiaș cu apă limpede șerpuiește prin mijlocul imașului. Mieii și ieduții se adapă din apa răcoroasă, nourașii se privesc în oglindă, puștii se întrec la sărit.

― Cine va sări pârăiașul cât mai departe acela va urca primul pe spatele căluțului!

Încep a se scutura florile de cireș, dau merii în floare, căluțul întârzie, copiii sunt îngrijorați, însă mai îngrijorat decât toți e bătrânul Dominte.

― Care o fi pricina? se întreabă el nedumerit. Nu se aud avioane, e atâta liniște-n jur, pământul se bucură ca un copil de mângâierea soarelui, unde s-o fi prăpădit bietul căluț?

În fiecare dimineață moșul scrutează zarea și în minte îi vine imaginea războiului. Parcă și acum aude șuierul de bombe… Dar nu… Acest lucru nu se va mai întâmpla. Pomii trebuie să înflorească, copiii trebuie să crească, căluțul cu aripile oranj trebuie să vină să arate micuților cât de frumos e pământul, cât de larg e cerul și cât de fericit e omul când înfloresc pomii, când strălucește soarele, când pe deasupra capului nu zboară bombele distrugătoare de vise.

Într-una din zile, venind pe imaș, copiii văd pe malul pârăiașului un pictor îmbrăcat în mantie lungă, violetă, cu glugă pe cap. Gloata gălăgioasă imediat îl înconjoară. Toți privesc mirați la ceea ce desenează pictorul. Pe tablou lucrurile sunt altfel decât în realitate. Cerul e de culoare violetă, soarele e roșu, iarba și frunzele pomilor sunt vopsite în albastru, apele sunt galbene iar florile au o singură culoare – neagră, precum e noaptea fără de lună…

― Ce frumos, exclamă cineva. Nu am mai văzut așa ceva niciodată!

Pictorul care părea că nici nu-i observă pe copii, deodată vorbește:

― Ați vrea, întreabă el, ca în realitate cerul să aibă culoarea violetă? Și toate celelalte să fie ca în tabloul meu?

― Da! strigă copiii. Cerul violet e mai frumos decât cerul albastru!

― Atunci treceți în partea cealaltă a pârăului. Așezați-vă în rând să vă pot vedea. Mă voi apropia, vă voi șopti un cuvânt magic și imediat minunea se va întâmpla.

Copilașii sar pârăul și doar Dănuț zice răspicat că nu-i place tabloul, că nici o culoare de cer nu e mai frumoasă decât cea albastră.

Băiatul vrea să plece, dar observă într-un colț al tabloului un căluț de argint cu aripile oranj. Căluțul e cu aripile și picioarele legate, se află într-un șopron dărăpănat și e foarte trist.

― Acesta e căluțul nostru, se gândește Dănuț și nu pricepe de ce pictorul l-a desenat legat. Și fiindcă nu pricepe aleargă la bunicul Dominte. Bunicul e cel mai bun prieten al său. Întotdeauna le știe pe toate. Însă nu-l găsește acasă, mai apoi se ia cu joaca și uită să-i povestească de întâmplarea de pe imaș.

Din ziua aceea, pentru copiii rămași atunci față-n față cu pictorul – soarele e mereu roșu, cerul e violet, iarba e albastră, toate florile sunt negre ca tăciunele, iar ei sunt mereu abătuți și triști. Ce culori nefirești pentru cer, iarbă, soare și flori… Bieții copii… Tânjesc după cerul albastru, după verdele ierbii, după frumoasele flori de toate culorile. Cei mari nu știu ce se întâmplă căci nimeni nu le spune de acel pictor ciudat, îmbrăcat în mantie lungă.

― Bunicule, întreabă Dănuț, dacă nu e război, nu cad bombe, ce altă pricină ar avea căluțul să nu mai vină?

― Hm… își răsucește brusc mustața bătrânul Dominte. Cum am putut să uit? Bătrânețile… Bată-le vina de bătrâneți. Ar fi una… însă mai bine să nu ne gândim…

― Spune-mi, bunicule, insistă copilul.

― Treaba e că… uneori prin satele noastre se abate un câine de vrăjitor pe nume Sachinsuco. E mâncător de suflete fragede. Sachinsuco își ademenește jertfele cu vorbe frumoase, cu daruri și… ce e mai rău – niciodată nu are aceeași înfățișare. Poate fi un bătrân neputincios care inspiră milă sau un tânăr educat și galant. Are multe fețe și chiar celor mari le vine greu să priceapă în corpul cui se ascunde câinele de vrăjitor. Și doar căluțul de argint cu aripile oranj știe precis cine e Sachinsuco. De acolo din nori vede totul și întotdeauna sare în ajutor. Doar dacă bestia de vrăjitor nu a reușit să-l păcălească.

― Bunicule, mi-e teamă, se lipește Dănuț de bătrân.

― Nu fi prostuț, îl ia în brațe bătrânul. Alături de tine sunt mereu mama și tata, sunt eu. Părinții și bunicii au câte un ochi interior și acest ochi vede departe. Răul nu are cum să se apropie.

― Bunicule, căluțul nu va mai veni.

― De ce? se miră Dominte.

Dănuț îi povestește întâmplarea cu pictorul. Pe acel tablou, zice Dănuț, căluțul stătea închis, avea aripile și picioarele legate.

― Atunci nu mai e timp de pierdut. Știu unde e. Să ne grăbim!

La cealaltă margine de sat îl găsesc pe căluț într-un șopron părăsit. Bietul căluț, priponit de un par, cu aripile și picioarele legate se bucură enorm când îi văzu pe cei doi. Bunicul îl dezleagă, dar acesta abia de se mai ține pe picioare. Îi aduc apă și iarbă proaspătă. Căluțul bea, mănâncă, nechează bucuros, apoi se înalță în cer, dar nu trece mult că revine. Bunicul știe – căluțul a plecat să-l găsească pe vrăjitor. Pământul l-a înghițit pe Sachinsuco. Pământul îi înghite pe toți acei care fac rău copiilor săi.

Bunicul și Dănuț urcă pe spatele căluțului, se înalță și de acolo de sus privesc cât de frumos e acest pământ în zilele sale de sărbătoare. Dănuț își vede cireșul din curte deja înverzit. La primăvara viitoare va înflori din nou, va fi și mai împodobit.

De jos, de pe imaș, copilașii strigă:

― Hei, căluț de argint cu aripile oranj! Vino de ne ia în spate!

Și doar câțiva copilași stau triști deoparte. Sunt copiii pentru care cerul nu mai are culoarea albastră. Sunt copiii în sufletul cărora vrăjitorul le-a încurcat culorile. Pe aceștia căluțul îi duce primii spre nori. Pe pământ se întorc cu toții veseli și bine dispuși. Vraja cea urâtă dispare și niciunul nu mai ține minte că adineauri cerul fusese violet. De acu înainte pentru ei bolta va fi doar albastră. Sufletul le va fi curat și nici un câine de vrăjitor nu va mai reuși să le întunece bucuria de a fi copil. Căci la căpătâiul oricărei copilării întotdeauna va sta de veghe un frumos căluț de argint cu aripile oranj, cu o inimă mare de aur.

Și dacă ați trecut de vârsta copilăriei, dar vreți să vedeți cât de minunat e un pom în floare, cât de verde și de presărat cu flori de toate culorile e imașul, cât de strălucitor e soarele, cât de albastru e cerul, duceți-vă în fiecare primăvară în satul lui Dănuț. Sau al lui Andrei… Sau al lui Ionică și al Ancuței… Sau în satul lui Vasile… Oriunde… Căci frumusețea anume acolo se naște. În satul copilăriei oricăruia dintre voi. Nu uitați – în fiecare inimă mai trăiește câte un căluț de argint…