Hau - Hau
Aa
Hau-Hau
Trebuie să-l vedeți pe Hau-Hau. Nu e un pui de lup obișnuit. Are ochii mereu roșii, blănița zburlita, e jigărit, slab, privește mereu cu teamă, căci știe – în haită puii ca el sunt nimiciți. Haita are nevoie de animale puternice. Însă atât timp cât mama e căpetenia haitei, nu i se va întâmpla nimic rău. Lupoaica Loh nu permite nimănui să se apropie de Hau-Hau. Depune eforturi enorme sa facă din el un adevărat luptător, un adevărat lup. L-ar fi lăsat de izbeliște, așa e legea lupească, ori te naști puternic, ori nu exiști. Loh a ignorat legea, lucru nemaiîntâlnit până atunci. A cerut permisiunea lupilor maturi să încerce. Poate că reușește. E unicul ei pui și nu vrea să-l sacrifice. Dar nici să-l mângâie pe căpșor nu poate.
― Un lup trebuie sa fie rău, feroce, să atace, să rupă, să sfâșie fără de milă, fără de frică, se gândește ea. Doar așa poate supraviețui. Puiul său însă, de parcă nu ar fi îndeajuns că are o sănătate șubredă, mai e și fricos pe deasupra. Mereu se dosește în spatele ei, dar sclipirea din ochi îi spune că încă nu e totul pierdut. Uneori, când e foarte iritată, îl rupe, îl muscă până la sânge și atunci în ochii lui Hau-Hau apare revolta. Revolta îi este salvarea. Revolta naște dorința de răzbunare, răzbunarea naște dorința de supraviețuire. Și in fiecare zi Loh îi aplică același tratament. După ce invocând orișice fel de nimicuri îl scutură cum trebuie, îi aduce o bucată bună de carne, apoi îl pune să alerge ore în șir. În mintea lui Hau-Hau încolțesc fel de fel de planuri. Și bineînțeles că acestea sunt planuri de răzbunare. Și nu doar împotriva mamei sale. Toți țâncanii, care măcar o dată au încercat să-l umilească – vor da socoteală atunci când el va fi mare și voinic. Iar voinic și mare va fi neapărat. Acest lucru e de netăgăduit. Și țâncanii vor primi după merit. Căci în lipsa mamei Loh – nu e zi să nu-l atace, să nu-l umilească.
De când aleargă simte putere în picioare, are o poftă nebună de mâncare și se pare că a prins pofta de viață. Îi place să alerge până la celălalt capăt de pădure unde a găsit o poiană frumoasă. Se culcă în poiană, privește spre cer și se visează cel mai puternic și mai vestit lup de pe lume.
Într-o zi, pe locul unde de obicei se odihnește, vede o ființă firavă, delicată pe care o întâlnește pentru prima dată. E un pui neastâmpărat de căprioară ce s-a îndepărtat de maică-sa. Lui Hau-Hau i se zburlește părul, ochii i se umplu de sânge… Adică cum de a îndrăznit cineva să-i ocupe locul? Furios, se repede rânjind spre gâtul firav al puiului de căprioară. Puiul sare speriat, dar nu i se întâmplă nimic grav căci și Hau-Hau e încă un pui. Colții nu-i sunt pe deplin pregătiți să sfâșie. În loc să alerge, să o caute pe maică-sa, ieduța rămâne țintuită pe loc.
― De ce te-ai repezit cu atâta furie? întreabă ea nedumerită. Cine ești? Ce rău ți-am făcut?
― Sunt un Lup! Sunt Hau-Hau! își umflă pieptul mica dihanie. Sunt cel mai de temut lup din împrejurimi! Voi sfâșia tot ce voi întâlni în cale căci așa trebuie să fie oricine! Doar sfâșiind, rupând poți supraviețui în această pădure! zice Hau-Hau, dar răutatea din glas îi scade un pic. Numai că… trebuie să aștept până cresc… Tu cine ești? întreabă el fără să facă vreo mișcare războinică și ieduța înțelege că nu o mai paște mare primejdie.
― Eu? răspunde ea nehotărâtă. Sunt o… ieduță. Fiica ciutei.
― Și ce cauți în poiana mea, fiică de ciută?!
― În primul rând, această poiană nu e a ta! prinde curaj ieduța. În al doilea – nu ai dreptate când zici că supraviețuiește doar acel de e rău. Mama îmi spune mereu că trebuie să fiu bună și blândă, eu sunt așa cum zice mama și uite că totul e minunat.
― Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Hau-Hau. Așteaptă până-mi cresc colții! O sa vezi cât de minunat o să-ți fie! Dacă bineînțeles până atunci nu-ți va ieși în cale haita noastră de lupi!
― Că tare tontălăi mai sunteți! se amestecă-n vorbă o mică vulpiță roșcată și foarte cochetă apărută brusc dintr-un tufiș. Ca să reușești – nu trebuie să fii nici rău și nici prost de bun. Trebuie doar să ai nițică minte și să știi să șmecherești. Cum credeți că o străbunică de-a mea l-a păcălit pe moș Mormăilă, adică pe nenea Urs, care e voinic cât o stâncă? Prin amăgeli. Minciuna, păcăleala te face cea mai puternică ființă de pe Pământ! își încheie discursul vulpița apoi, bâțâind din codiță, foarte mândră de sine, pleacă.
― Stai! o ajunge din urmă Hau-Hau. Așteaptă! Învață-mă te rog arta șmecheritului, am auzit că voi, vulpile, sunteți foarte pricepute.
Mica vulpiță îl privește mirată, râde și îi zice să vină mâine în poiană.
A doua zi, cu noaptea-n cap, puiul de lup e la locul cu pricina. Așteaptă, așteaptă, nici pomină de vulpiță. În sfârșit iat-o că vine.
― Înainte de a te învăța șmecherii trebuie să ne întrecem la alergat, zice ea și o rupe la fugă. Hau-Hau nu o poate întrece. Alergând fără să privească sub picioare, pe neprins de veste ambii nimeresc într-o groapă adâncă. Noroc că fundul gropii e acoperit cu frunze, altfel și-ar fi rupt piciorușele. Nici vorbă să iasă fără ajutorul cuiva de acolo. Strigă, strigă – degeaba. Nimeni nu-i aude.
― Știi, zice vulpița. Nu e altă soluție, trebuie să mă urc pe spatele tău, să mă zgaibăr cumva de aici. După care născocesc cum să te scot și pe tine.
― Mai bine urc eu pe spatele tău, răspunde Hau-Hau.
― Ești atât de mare, de puternic, eu însă sunt mică, micuță, ușurică, ușurică, nu te voi putea ține…
― Hm… Ai dreptate, e de acord puiul de lup oferindu-și imediat spinarea.
Dar șmechera de vulpe de cum se vede sus pornește să hohotească.
― Te-am păcălit! Te-am păcălit! strigă ea. Așa-ți trebuie dacă ești prost! Nu doar jigărit și urât, mai ești și prost ca noaptea! se tăvălește de râs vulpița în timp ce Hau-Hau scrâșnește din măsele. Își jură că dacă iese din groapă, zare de vulpe nu va rămâne cu blănița întreagă.
― Degeaba te căznești, continuă puiul de vulpe. Nimeni nu te va scoate! Lupii tăi sunt departe, iar eu sunt prima din neamul meu care a reușit să păcălească un lup. Ha! Ha! Ha! Rămâi cu bine, Lup păcălit de Vulpe! Vise plăcute, adaugă ea și ca de obicei, bâțâind din codița-i cochetă – pleacă.
Două zile încheiate stă Hau-Hau pe fundul gropii. A treia zi dimineața vede pe mal mica ieduță. Nu reușește să o roage ceva căci ieduța fuge, dar la puțin timp revine cu mama ei. Ciuta se căznește să-l scoată la suprafață, aruncă în groapă crengi groase de stejar, Hau-Hau se urcă și până la urmă reușește. E slăbit, dar e foarte fericit. Blânda ciută îl servește cu lapte, cu pâinică și brânză, bucatele sunt foarte gustoase și e pentru prima dată când un pui de lup mănâncă altceva în afară de carne. Îi mulțumește ieduței și se întoarce acasă. Lupoaica credea că nu-l mai vede. Acum însă e într-al nouălea cer de fericire. Nu-l întreabă nimic și nici el nu-i spune nimic. Atât doar că mama observă schimbări în comportamentul fiului său. Acum Hau-Hau se antrenează de zor, peste câteva săptămâni va fi întrecerea între țâncani care îi va hotărî soarta. Pe zi ce trece devine tot mai voinic, tot mai înrăit. Și iată că ziua hotărâtoare vine. Nimeni nu poate să-l întreacă. Îi învinge pe toți și o face cu atâta iscusință încât lupii bătrâni rămân surprinși. Hau-Hau atacă pe neprins de veste, prinde momentul când adversarul se așteaptă cel mai puțin. Puiul căpeteniei Loh nu e doar voinic sau iscusit în luptă, e și foarte șmecher ceea ce-l ridică cu mult în ochii bătrânilor lupi. Ei văd în el viitorul conducător. Dar Hau-Hau preferă să trăiască de unul singur. Într-o bună zi dispare din haită, devenind groaza pădurii.
Hau – Hau nu cruță pe nimeni. Toți cei care l-au obijduit cândva sunt nimiciți. Pădurea nu a mai cunoscut atâta teroare. Animalele sunt sacrificate fără de milă. Și mai ales – vulpile. Doar ciutele sunt lăsate în pace. Și nimeni nu pricepe de ce…
Un lup slab, jigărit, cu părul mereu zburlit, cu ochii mereu roșii, rânjind și urlând nimicește vietățile ce le întâlnește în cale. Vestea despre Hau-Hau s-a dus peste tot în lume. Oamenii își sperie copiii când aceștia nu sunt cuminți: Va veni Hau-Hau! Te va lua! Te va mânca!
Nu vă temeți, dragi copii! Hau-Hau nu mai există. De mult e oale și ulcioare. Chiar și lupii cât sunt ei de lupi – nu au mai putut răbda atacurile lui sângeroase. L-au urmărit, l-au prins și l-au sfâșiat în mici bucățele. Iar acum – nici o vulpe nu îndrăznește să mai păcălească vreun lup…