Amintirile

Amintirile

Purcelușul Roz, găinușa Co și iepurașul Codiță Stufoasă locuiesc pe o câmpie largă, plină cu flori, în mijlocul căreia se înalță un stejar bătrân.

Nici unul din ei nu are o căsuță a sa.

De plouă, de bate vântul, de e arșiță – prietenii se adăpostesc sub ramurile primitoare ale stejarului.

― Oh, zice într-o zi iepurașul, ar fi bine să ne gândim la un cuibușor al nostru. În vara asta, dacă sunteți de acord, hai să-i punem temelia!

― Nu, zice găinușa. Eu vreau să am propria mea casă.

― Nici eu nu sunt de acord, se alătură găinușei purcelușul Roz. Trei căsuțe e mai bine ca una singură.

― Atunci… să desenăm viitoarele noastre căsuțe, propune Codiță Stufoasă.

Găinușa desenă o căsuță mică, dar foarte frumoasă. Acoperișul din paie de aur, pereții vopsiți în alb, ferestrele – în albastru, iar la ferestre – perdeluțe de culoarea grâului copt. Pe prispă – saci cu semințe. În curte – troscot, nalbă și multe căpșoare aurii.

― Aceștia sunt viitorii mei puișori, șoptește nu fără mândrie găinușa Co.

Iepurașul desenă o căsuță mai mare. Acoperișul căsuței – portocaliu, pereții – curechierii, ferestrele – vopsite în roșu, draperiile – verzui, iar pe prispă – saci cu morcovi. În curte – straturi de zarzavaturi. Printre zarzavaturi – multe, multe urechiușe de iepurași.

― Ăștia sunt viitorii mei puișori, zice cu mândrie Iepurașul.

― Frumoase căsuțele voastre, constată Purcelușul Roz. Eu însă vizez la altceva. Visez să găsesc o apă mare, mare. La malul apei – un munte. În vârful muntelui – un castel… Acel castel va fi al meu. Nu mă las până nu găsesc apa, muntele, până nu-mi construiesc castelul. De aceea trebuie să vă anunț că mâine plec… În căutarea visului meu.

― De ce? întrebă nedumerită găinușa. Nimic mai frumos decât câmpia cu flori. Construieșteți o căsuță alături… Te vom ajuta.

― Mulțumesc, însă deja am hotărât și îmi voi respecta decizia, rămase neclintit purcelușul. La ce bun să visezi dacă nu-ți îndeplinești visele? Visele neîmplinite sunt pierdere de timp. Timpul însă trece repede și nu toate visele încap în el. Ca să reușești – trebuie să te grăbești.

A doua zi, cu o raniță-n spate în care avea doar cele două desene ale prietenilor săi, purcelușul porni la drum. Iepurașul și găinușa îi fluturară la revedere până nu-l pierdură în zare.

Purcelușul Roz merse zile, săptămâni, luni în șir. Pielea i se încreți de la arșiță, picioarele i se umflară, trăgea foame, sete, dar nu se oprea din drum. Gândul că visele neîmplinite sunt pierdere de timp îi dădea putere. Și iată că în sfârșit i se deschise în față o apă mare căreia nu i se vedea capătul. La mal – un vaporaș cu pânzele roze.

― Urcă! auzi un glas și purcelușul se urcă pe puntea vaporașului. Intră într-o cămară în care găsi apă și mâncare. Bău și mâncă pe săturate, apoi se culcă și adormi buștean. Când se trezi văzu că vaporașul plutește și că de jur împrejur e apă. Era noapte. Luna se bălăcea printre valuri, iar stelele parcă-i ziceau:

― Bravo, Roz. La ce bun să trăiești dacă în afară de o câmpie de flori nu vei vedea nimic altceva în viață?

Zilele se schimbau cu nopțile, nopțile – cu zilele, corăbioara plutea ducându-l pe purceluș departe, departe. Într-o noapte cerul și apa porniră să se clatine. Străbătut de fulgere, cerul se împreună cu marea într-o încleștare nebună. Mica corăbioară părea un fir de nisip în această încleștare. Dar așa mică cum era, zbura de pe val pe val, se pomenea acoperită de ape, apoi iar în vârf și iar acoperită. Pentru prima dată purcelușului îi păru rău că nu rămase cu prietenii săi.

― Acum, aici vor lua sfârșit toate visele mele, oftă Roz.

Trecu un timp însă și cerul se potoli. Furtuna încetă și, gemând, marea se aciuă și ea. Mica corăbioară își urmă liniștită cursul. Spre dimineață soarele strălucea, cerul era albastru, albastru. În zare purcelușul observă creste de munți.

― Iată visul meu! Îl văd cu ochii! Am reușit, strigă el și porni să danseze de bucurie.

Corăbioara ancoră și Roz coborî fără să observe că micul vaporaș cu pânzele roze imediat făcu cale întoarsă. Malul era tivit cu munți și purcelușul purcese să facă cunoștință cu acest ținut uimitor. De-a lungul lanțului de munți, la tarabe ființe ciudate târguiau mulțime de bucate. Lui Roz i se făcu foame. Încercă să ia o tartină de pe o măsuță, dar fu plesnit peste lăbuță.

― Totul costă, i se spuse. Nimic nu se dă de pomană. Dacă nu ai bani, caută-ți de treabă!

În raniță Roz avea doar cele două desene. Vru să le propună în schimbul unui pahar cu apă, dar se răzgândi.

― Nu se poate să vinzi, să mănânci sau să-ți bei amintirile.

Soarele se ascunse după munți. Noaptea își întindea năframa violetă peste malul auriu. Flămând și însetat purcelușul se gândi că nu-i rămâne altceva de făcut decât să-și găsească un culcuș în care să se adăpostească. Se strecură în adâncitura unei peșteri. Mare îi fu mirarea când văzu că acolo era lumină ca ziua. Lumina venea din tavan. Într-un colț văzu o măsuță. Se repezi spre ea crezând că va găsi ceva de-ale gurii, dar nu descoperi decât un bilețel:

― Cine va merge până la celălalt capăt al peșterii – va da de o comoară, citi Roz.

― O comoară înseamnă apă și pâine, înseamnă realizarea tuturor viselor. Voi găsi comoara, hotărî purcelușul și înaintă prin peșteră. La început podeaua era caldă, plăcută, apoi brusc deveni sticloasă. Piciorușele îi lunecau în toată direcțiile. Cădea pe brânci, pe burtă, pielea îl ustura, dar nu dădea înapoi. Drumul sticlos luă sfârșit și Roz călcă peste pietroaie ascuțite care îi răneau tălpile. Scrâșnind din dinți purcelușul continuă să meargă.

Trecu și de această porțiune de drum. În față i se deschise o fâșie albă, strălucitoare. Începu să-l usture tot corpul căci fâșia albă se dovedi a fi formată din sare. Îi venea să urle de durere. Rănile umplute cu sare îl dureau atât de tare încât i se întunecă în fața ochilor. Închise ochii și mai mult leșinat continuă să pășească prin peșteră.

Deodată auzi un șuierat supărător care îl făcu să deschidă ochii. Din pereții peșterii, din tavan se întindeau spre el gata, gata să-l înghită mulțime de șerpi enormi și hidoși. Doar prin mijloc șerpuia o cărărușă prin care șerpii nu l-ar fi ajuns. Atent, foarte atent, Roz merse pe cărărușă. Și de data asta scăpă viu și nevătămat. Când șerpii rămaseră în urmă – răsuflă ușurat. De bucurie parcă îi mai trecură și durerile. Dar drumul se termină și acum dintr-un perete în altul peștera era doar o apă adâncă din care ieșeau aburi.

― Mdaaa, își zise purcelușul, pare-se că goana după comori a luat sfârșit. Va trebui să fac cale întoarsă. În spatele său observă târându-se o șerpoaică.

― Ce vrei?! strigă Roz înfuriat. Hai! Mănâncă-mă! Mănâncă-mă! Să știu că am scăpat de chinuri.

― Vai, mic purceluș, liniștește-te! o auzi vorbind pe șerpoaică. Nu am de gând să te mănânc. Permite-mi doar să-ți ling rănile. Să ți le tămăduiesc.

― De ce? întrebă uimit Roz.

― Am fost blestemată, mic purceluș. Am făcut mult rău în viața mea. Acum până nu fac un bine – nu pot trece de această apă, nu pot zbura pe celălalt tărâm, la puii mei.

― Fă ce vrei, răspunse ursuz purcelușul.

Era convins că șerpoaica îl va înghiți fără să stea mult pe gânduri. Dar șerpoaica se apropie, îi linse atentă rănile și imediat lui Roz îi trecură toate durerile.

― Acum, mic purceluș, vorbi șerpoaica, continuă-ți drumul. Îți mulțumesc că m-ai ajutat. În curând îmi voi vedea puișorii.

― Să-mi continui drumul? oftă purcelușul. Cum să trec de această apă fierbinte? Ar trebui să zbor, dar nu am aripi…

― Nici o grijă, mic purceluș. Te voi trece eu. Și cît ai clipi șerpoaica îl înghiți pe Roz până la jumate. Apoi își făcu avânt, se înălță și în câteva clipe ambii se aflau dincolo de apă.

― Ei, vorbi șerpoaica, azi am o zi plină. Datorită ție am făcut de două ori bine. Rămâi sănătos. Voi trece de această ușă. Dincolo e un tărâm cum nu s-a mai văzut de frumos. Acolo e o grădină cu pomi de aur unde mă așteaptă puii mei.

Abia acum Roz observă că se află chir la celălalt capăt al peșterii. O ușiță întredeschisă ducea undeva. Roz vru să privească prin ușă, dar șerpoaica îl opri:

― Nu se poate să privești până nu te hotărăști dacă mergi sau ba pe celălalt tărâm. Nu am timp să aștept. Dacă te hotărăști – mă vei găsi oricum. Îmi vei fi oaspete drag. Vino!

Șerpoaica dispăru și purcelușul își aminti că făcuse atâta drum pentru o comoară.

― Unde e comoara? se întrebă el. Într-un colț observă o măsuță asemănătoare cu cea de la intrare. Se apropie și văzu pe măsuță un bănuț de aur.

― Aceasta e comoara pe care o cauți, scria pe un bilețel.

― Drace! strigă purcelușul. Atâta chin doar pentru un amărât bănuț? Stătu un pic pe gânduri. Nu știa cum e mai bine: să facă cale întoarsă ori să treacă prin ușa întredeschisă. Își aminti că la intrarea în peșteră îi rămăsese ranița cu cele două desene.

― Oricare ți-ar fi visele, se gândi Roz, de amintiri nu trebuie să te desparți. Mai ales dacă acestea sunt frumoase. Și purcelușul se înturnă cu spatele spre ușă. Mare îi fu mirarea când în drumul său îndărăt nu întâlni nici apă, nici șerpi, nici sare sau pietroaie ascuțite. În câteva clipe se pomeni lângă ranița sa. Răsuflă ușurat. Îi era foame, sete, îi era somn și se gândi că dacă în loc de bănuț ar fi găsit o hrincă de pâine, acum ar fi fost cel mai fericit purceluș de pe lume. Scoase bănuțul, îl privi și de necaz îl duse la gură mușcându-l cu dinții.

― Zurrrr! pe podea se rostogoli un alt bănuț. Bănuțul de aur se dovedi a fi o adevărată comoară. În scurt timp la picioarele purcelușului se formă o moviliță strălucitoare.

― Sunt un purceluș bogat! strigă Roz și acoperind bănuții cu pietre se culcă și adormi uitând de foame și sete.

A doua zi, cu ranița-n spate, se plimba mândru pe nisipul fierbinte. Se ghiftui cu de toate și îi părea rău că are doar un singur stomac. Nu mult după asta în vârful muntelui Albastru se înălță o minunăție de castel cum nu mai văzuse nici cerul, nici muntele, nici marea. Era castelul purcelușului Roz. Acum Roz trăia în sfârșit ca în sânul lui Dumnezeu. Avea de toate. Avea o mulțime de prieteni. Chefuia zi de zi. Bănuții dispăreau, apăreau, prietenii se înmulțeau ca bănuții. Părerile lui de rău se dublară. Deja îi părea rău de două lucruri: că are doar un singur stomac și că, având o mulțime de odăi, visează și doarme doar într-una singură, doar într-un singur pătuc.

Roz nu observa că odată cu trecerea timpului devenea obez, se mișca greu, iar slănina de pe burtă – îi atârna până la podea. Era mulțumit de viața sa. Totuși avea senzația că ceva foarte important îi lipsește. Uneori își alunga prietenii ca să rămână singur. Se așeza pe terasa cu vederea spre mare și ore-n șir privea depărtările. Adesea vedea cum marea se lua la harță cu Cerul. Valuri spumoase se zbăteau înnebunite de pereții munților. Se înălțau atât de sus de parcă vroiau să atingă Cerul. Ștergeau totul în calea lor. Lui Roz nu-i păsa. Până la el nici o picătură din spuma Mării nu avea cum să ajungă.

Într-o noapte cu furtună, stând pe terasă brusc se văzu zbătându-se în mijlocul valurilor.

― Amintirile! sări în picioare Roz. Îmi lipsesc amintirile!

Nu-și mai amintea de unde venise, cum nimerise pe acest mal, pe acest munte. Își amintea doar de o furtună pe mare. Mai știa că are un bănuț pe care dacă îl atingi cu dinții – îți aduce alți bănuți.

― De fapt… La ce mi-ar servi de exemplu să-mi amintesc că am fost cândva un prăpădit care nu avea o lețcaie în buzunar? Care murea de foame, de sete? Ca atâția alții ce mișună jos? Nu, hotărî purcelușul, nu am nevoie de amintiri!

Și totuși cu trecerea timpului golul care i se formase în suflet din pricina lipsei amintirilor nu se umplea. Într-o zi, umblând din odaie în odaie, minunându-se de bogăția ce-l înconjoară, zări într-un ungher o raniță veche. O atinse cu dispreț vrând s-o arunce, dar din raniță căzură două desene. Roz le privi și își dădu seama că nimic mai frumos nu văzuse până atunci. Erau două căsuțe. Ca două jucării. Ridicate pe o pajiște verde, plină cu flori, alături de un stejar bătrân. Cele două căsuțe mișcară ceva în sufletul purcelușului.

― De unde aceste desene, se întreba la nesfârșit Roz. Întrebarea îl chinui multe zile în șir.

Într-o zi, stând pe terasă observă cum de mal se apropie o mică corăbioară cu pânzele roze. Și Roz brusc își aminti totul. Își văzu viața ca în palmă. Rapid își luă ranița, bănuțul de aur și alergă la talpa muntelui. Corăbioara îl aștepta. Imediat ce puse piciorușele pe punte vaporașul se smulse din loc și porni în larg. Pluti îndelung. Avu parte de zile cu soare, trecu prin furtuni, văzu moartea cu ochii, dar gândul că în curând va fi pe acea câmpie verde îl făcu să reziste.

Și iată-l pe Roz acolo de unde pornise cândva. Nu găsi nici o schimbare. Doar că alături de stejarul bătrân se înălțau acum două căsuțe leite acelora din desenele sale. Inspiră adânc aer în piept și bătu în portița primei căsuțe.

― Cine bate? întrebă cineva.

― Sunt eu, purcelușul Roz! Vreau să o văd pe găinușa Co!

― Găinușa Co e plecată la puii ei. Va fi peste două luni…

Bătu la cea de-a doua căsuță. Dar și iepurașul Codiță Stufoasă era plecat. Purcelușul se odihni un pic, apoi își suflecă mânecile și în scurt timp alături de cele două căsuțe se mai înălța una. Mai masivă, mai spațioasă, dar fără pretenții de castel. Aștepta cu nerăbdare să-și îmbrățișeze prietenii.

― Ce bine că amintirile m-au adus acasă, se gândi Roz. Nimeni nu cunoaște ce se va întâmpla peste o clipă. Dar tot ce a fost o clipă în urmă – rămâne amintire. Fără de amintiri nu simți că trăiești. Nu-i mai părea rău că are doar un singur stomac. Nu-i părea rău că oricât de multe pătucuri ar avea în casă, când vine noaptea își poate odihni trupul doar pe unul singur. Îi părea rău că prea multă vreme a trăit în uitare.