Adevaratul prieten

Adevăratul Prieten

Cărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are prieteni.

Nimeni nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu știe de ce. Probabil din pricina invidiei. Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e preferatul stăpânilor. Locuiește împreună cu ei în casa cea mare. Pe vreme de ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Și atunci? Cum să nu-l invidiezi? Se tolănește pe covoare moi, mănâncă bucate alese, iar uneori, când are chef stăpânul – bea împreună cu el bere.

În casă toți îl iubesc. Mai ales stăpâna cea mică. În curte nimeni nu-l vede în ochi. Curcanul, de cum îl zărește, se umflă în pene, scoate sunete amenințătoare și Cărămidă știe: domnul Curcan nu-i va fi niciodată prieten. Cățelul ce stă mereu legat de lanț e și mai agresiv. Relația lor e foarte încordată. Probabil Cuțu visează cu ochii deschiși cum își înfige colții și face ferfeniță blana lui cărămizie.

Totuși degeaba e invidiat. Cărămidă cunoaște ce înseamnă frigul, mizeria și foamea. Când l-a găsit stăpâna cea mică, era un pisicuț prăpădit, cu blănița cărămizie, aruncat de către cineva sub un gard. Înghețat, flămând, cu o lăbuță rănită, mai mult mort decât viu, pisicuțul nici măcar nu avea putere să miaune. Stăpânei cele mici i s-a făcut milă. L-a adus în casă, l-a încălzit, i-a dat lăptic, i-a bandajat lăbuța, i-a zis Cărămizică pentru blana sa și de atunci a devenit practic un membru al familiei.

Acum e un coșcogeamite motan. Îi iubește pe cei ai casei, dar visează să aibă un prieten al său. Doar al său. Unul adevărat. Căruia să-i spună visele sale motănești în limba sa motănească. Căruia să-i împărtășească bucuriile și necazurile. Necazul cel mare a lui Cărămidă e că nu poate să-și găsească un prieten.

Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică – o vrăbiuță năstrușnică ce ciugulea de zor câteva semincioare.

― Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă și întinse lăbuța spre ea zicând: „Drăguță vrăbiuță, fii te rog prietena mea!”

― Au! sări speriată vrăbiuța. Domnule motan, cum de îndrăznești?! Crezi că mă păcălești? Mi-a spus mie bunica. Cei mai mari dușmani ai vrăbiuțelor sunt motanii. Așa că… Lasă-mă-n pace! Caută-ți în altă parte prieteni! Și vrăbiuța își luă zborul.

― Mda… oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten. Trebuie să mă dau bătut.

Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj și anină de codiță un prăpădit de șoricel ce îndrăzni să-i treacă pe lângă picioare.

― Chiț-chiț, ce zici dacă îți propun să fim prieteni? întrebă el.

― Bineînțeles, bineînțeles, domnule motan! Chițcăi tremurând de frică șoricelul. Numai că…

― Numai că ce?

― Un prieten nu-l ține de codiță pe celălalt prieten… Dă-mi drumul, se rugă șoricelul. Altfel îmi vei rupe codița.

Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină.

― Ai crezut că mă păcălești, strigă șoricelul din adăpost, dar eu te-am păcălit! Ha! Ha! Ha! Toată lumea știe cât de proști sunteți voi, motanii! Nu există prietenie între pisici și șoricei! Nu e-xi-stă! Dacă ai fi deștept, ai privi în jur și ți-ai găsi prieteni printre ai tăi! Uite… Nu departe e o mâță. Du-te de-o întreabă.

― Chiar că sunt un prost, se lumină Cărămidă. Trebuia ca acest șoricel să-mi deschidă ochii… Bineînțeles că o pisică! Doar o pisică! Și Cărămidă alergă spre pisicuța pe care tocmai i-o arătase șoricelul.

Era o mâță vagabondă, murdară, cu blănița alb–gălbuie, numai pielea și oasele. Dar pisicuța avea ochi foarte frumoși. Verzi, mari, luminoși, triști și pe Cărămidă acești ochi îl cuceriră pe loc.

― Ea e, îl furnică în piept. Pisicuță drăgălașă, șopti el, nu ai vrea să fim buni prieteni?

― Sssst! se stropși pisicuța. Nu vezi? Sunt ocupată. Vânez. Nu-mi arde de prietenii. Și pisicuța se repezi spre o vrăbiuță. Cărămidă nu reuși să clipească, că pisica cu ochi frumoși o și înghiți pe biata vrăbiuță cu tot cu pene.

― Fu! exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil!

― Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat nimic. Poate că dumneata nu cunoști ce înseamnă foamea. Eu însă cunosc.

― Și eu am știut ce înseamnă foamea. Dar… nu are importanță. Să vorbim despre altceva. Te invit în ospeție. Locuiesc uite acolo… în casa aia frumoasă. Mergi?

― Știu eu… Bine. Merg… răspunse mâța, nehotărâtă.

Niciodată pisicuța cu blănița alb–gălbuie nu a călcat pe covoare atât de moi, nu a gustat din bucate atât de alese, nu a avut alături un domn atât de amabil, de educat și de drăgălaș. Fără îndoială că a acceptat să-i fie prietenă. O prietenă credincioasă, așa cum trebuie să fie adevăratul prieten. După ce Cărămidă i-a făcut cunoștință cu întreaga casă, pisicuța s-a întins pe covorașul de lângă ușă și a adormit. Visa un vis frumos când a venit stăpâna cea bătrână.

― Aoleu! strigă, enervată, stăpâna. Cărămidă! Motan afurisit! Ai îndrăznit să-mi aduci în locuință mâțe din astea, pline de purici?

Și nu reuși pisicuța să deschidă ochii că se și pomeni înșfăcată și aruncată în mijlocul ogrăzii.

― Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu…

― Miorlauuu! miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuță.

― Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! o auzi pe stăpâna cea mică. Mișcă în casă! Imediat!

Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă.

Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare, slăbise, nici chiar bere cu stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuși, se sculă și merse afară. În curte o văzu pe frumoasa lui pisicuță. Ținea în dinți un șoricel. Era șoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu…

― Guști? întrebă pisicuța.

Cărămidă refuză delicat.

În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi urmară alte zile, alte nopți. Dormind alături de pisicuță sub cerul liber, se simțea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată nu-i fusese atât de bine. Când îl răzbea foamea, mânca șoricei și păsărele pe care i le-aducea prietena sa. Era prea domn ca să învețe să vâneze. Biata pisicuță se zbătea acum pentru doi. Și totuși ambii trăiau zile minunate.

― Știi, îi vorbi într-o zi pisicuța. Dacă voi avea vreodată pisicuți – aș vrea ca ei să–ți semene ție. Adică să aibă blănițele cărămizii. Ai o blăniță nemaipomenită! Cărămidă rămase flatat.

Toamna însă, când începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un dor nebun de un acoperiș. Mereu visa covoare moi, peste tot simțea miros de bere. Nu mai rezistă. Merse să-și vadă fosta locuință.

― Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce păși pragul casei pe stăpâna cea mică. Mamă! Privește! S-a întors Cărămidă! Pe unde o fi hoinărit atâta amar de vreme?

― Pe unde, pe unde… bombăni stăpâna cea mare. E de la sine înțeles. A vagabondat cu râioasa aia de mâță! Ia și du-l la baie. Spală-l, dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta veterinarului.

Aproape de iarnă, la colțul unui bloc, flămânzi, însetați, stăteau lipiți unul de celălalt patru motănași. Toți patru aveau blănițele cărămizii. De departe îi privea tristă o biată pisicuță cu blana jerpelită care probabil fusese cândva albă ca neaua. Pe alături trecu o fetiță. Unul din motănași se dezlipi de ceilalți și merse din urma ei.

― Miau, miau, suspină jalnic motănașul. Fetița se înturnă.

― Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil! Apoi ezitând un pic se aplecă, luă pisicul și merse spre casă.

― Cărămidă! strigă fetița încă din prag. Privește! Ți-am adus un prieten! Un adevărat prieten!

Motanul Cărămidă îl privi dușmănos pe ăla micu. Probabil simți că din acea clipă nu va mai fi el preferatul stăpânilor.