Pisicuta Lulu si catelul

Pisicuța Lulu și cățelul Țâgan

― De ce toate pisicuțele au noroc și doar eu nu am avut noroc de o stăpână blândă și cumsecade? se gândește pisicuța Lulu în timp ce tremură de frig în mijlocul ogrăzii. Mare scofală, își zice ea cu necaz. Am lins un pic de smântână… De parcă ar fi ultima smântână pe care o are stăpâna…

Chiar ieri prietena sa, pisicuța Lili, i s-a lăudat ce bucate alese mănâncă, cât de frumos e tratată, toți o iubesc, o mângâie, o sărută și este lăsată să doarmă în casă, la picioarele stăpânilor. Nu în ger împreună cu orătăniile. Că e o pisică, o pisică de casă, nu una sălbătăcită prin lăzile de gunoaie. A vrut doar să se simtă mai deosebită, a gustat din smântânică, cel puțin ca să-i știe gustul, altfel nici nu are ce-i povesti prietenei sale Lili. Și tocmai atunci a trebuit să între stăpâna. Ce tărăboi, ce țipete pentru țâra aia de smântânică… Și tare gustoșică mai era! S-a ascuns sub pat, a început să miaune jalnic crezând că va fi iertată, dar de unde? Au scos-o cu mătura, au dat-o afară, nici măcar în tindă nu i-au permis să stea, și acum iat-o în mijlocul ogrăzii. Are blană, însă ce folos, gerul o străpunge până la oase. Va muri, va îngheța și ce bine îi va părea nesuferitului de Țâgan, care acum o privește bucuros din căsuța sa. E adevărat, și ea s-a bucurat atunci când l-au legat, dar l-au pus în lanț pe bună dreptate, nu avea ce să latre zi și noapte la toți copiii de pe drum, căci de, copiii sunt copii. Câte unul mai arunca cu pietre, ceilalți însă erau copii cuminți. De speriat, câinele ăsta negru ca dracul îi speria pe toți laolaltă. Bine, copiii… Însă dânsa? Dânsa cu ce se făcuse vinovată că o fugărea de i se rupea inima-n piept de frică? Odată a fost nevoită să urce hăt în vârful casei ca să scape cu blănița întreagă. Nu știe de ce o urăște atât de tare Țâgan, ea nu-i poartă pică, ba chiar îi pare rău știindu-l legat, singur în frigul cel mare. Ce răi sunt stăpânii și ce naiv e Țâgan… Cu toate că îndură frig, uneori foame și sete, dulăul le este credincios, e gata oricând să-și dea viața pentru ei. Ea nu-i va ierta. Dacă bineînțeles va rămâne vie, ceea ce nu prea crede… Negreșit că vor găsi-o mâine dimineață înghețată, le va părea rău, dar va fi târziu…

Zăpada e atât de rece încât îi pare fierbinte. Îi frige piciorușele. Aleargă un pic, puterile o părăsesc, se așează nu departe de cușca lui Țâgan, se gândește cu groază că uite-acuși acesta se va repezi, o va încolți, însă poate e mai bine așa. Stăpânii vor auzi țipetele ei, vor veni să o salveze, va sta iarăși lângă soba fierbinte. Stăpânei i se va face milă, îi va da să mănânce smântânica pe care oricum a început-o. Bineînțeles că atunci o va ierta pe stăpână. I se va lipi ca mai înainte de picioare, se va lăsa mângâiată, va prinde șoarecii din pod, iar când se va lua cina în casă, va aștepta cu răbdare să i se arunce câteva fărâmituri de pe masă. Toate acestea acum depind doar de Țâgan. De ce tace? Pare-se nici gând nu are să se repeadă. Doarme de parcă nu ar fi pe aproape o pisică.

― Bine, bine, se enervează pisicuța. Dacă nu vine Mohamed la munte, vine muntele la Mohamed! Așa îi aude pe oameni zicând uneori și fără să ezite se bagă în cușca lui Țigan.

― Doar să apară cât mai repede stăpânii! se gândește ea cu groază. Apoi se așterne pe un mieunat sfâșiitor de ți s-ar fi rupt inima dacă ai fi auzit-o. Nimeni însă nu aleargă. Țâgan se trezește, o privește mirat, apoi îi face loc alături.

― Încetează, zice el împăciuitor. Îmi spargi timpanele. Dacă ai venit, fii binevenită. Lasă mieunatul. Nu te-aude nimeni, nu-i pasă nimănui… Dormi. Îmi va fi și mie mai cald, nici tu nu vei îngheța…

Pisicuța nu pricepe nimic:

― Ăsta e Țâgan sau e altcineva? Dar nu… E Țâgan. Ce-o fi pățit? Așa ceva nu are cum să fie! Și Lulu o zbughește din cușcă, vine la ușa casei, bate cu codița, miaună de nu mai poate, nimeni nu-i deschide. Nu are încotro. Se întoarce în cușcă, se cuibărește alături de Țâgan, aici e cald de parcă ar sta lângă sobă. Adoarme, visează un lac plin cu smântână și se trezește abia când aude glasul stăpânei:

― Priviți! strigă aceasta. Lulu a noastră doarme alături de Țâgan! Ha! Ha! Ha! Un câine și-o pisică! Nu-mi vine să cred! Lulu e cu pielicica întreagă! Ha! Ha! Ha! Mâța asta chiar că e șmecheră!

Afară e ziuă albă…

― Mda… se gândește Lulu. Aș vedea eu unde-ai dormi dumneata dacă ai îngheța de frig…

Și fiindcă noaptea trecută a fost lăsată nu doar să înghețe, ci și să moară de foame, supărată foc, pisicuța trece pe lângă stăpână și merge în pod să vâneze șoareci.

Din acea zi Lulu și Țâgan sunt mari prieteni. Împart aceeași încăpere, ba chiar mănâncă din aceeași strachină, căci pisica nu mai intră în casă. Uneori Lulu se urcă pe spatele dulăului și îi scarpină pielicica. Alteori își permite să-l plesnească cu lăbuța, Țâgan nu se-nfurie, se întâmplă din joacă. Cine ar fi crezut că o ființă atât de fioroasă la înfățișare poate avea o inimă atât de bună? Toată lumea se miră de o asemenea prietenie de parcă nu ar ști că uneori anume necazul îi apropie pe cei necăjiți…