Broscuta Veruza si floarea de nufar

Broscuța Veruza și floarea de nufăr

Și fiindcă nici o rază de lumină nu pătrunde prin funinginea nopții, toate vietățile de pe lac dorm pitulite prin stufăriș în speranța că visele lor vor fi colorate. Doar mica broscuță Veruza stă cu ochii larg deschiși pe o frunză de nufăr.

― Eh, oftează ea, sunt atât de nefericită… Atât de nefericită.

― Ce s-a întâmplat? Întreabă îngrijorată floarea de nufăr. Până mai ieri te știam o broscuță fericită.

― Credeam că dormi, șoptește broscuța. Iartă-mă dacă ți-am tulburat somnul.

― Cum să dorm, scumpă Veruza? Eu adorm doar după ce te aud cântând. Minunatul tău „oac-oac” e cântecul meu de leagăn.

― Adevărat? Se bucură Veruza. Acuș o să cânt…

― Lasă… Hai să mai vorbim! Noaptea e atât de întunecată încât nu-mi arde de somn. Deci, ce s-a întâmplat?

― Nimic deosebit. Atâta doar… Astăzi am aflat că sunt o broscuță urâtă. Iar eu mă socoteam frumoasă… Eh… Cât de mult am greșit.

― Nu ai greșit, Veruza. Cine a îndrăznit să te facă să crezi că ești urâtă?

― Păi… Dimineață, când încă soarele zâmbea, doi copilași stăteau pe malul lacului și citeau o poveste. Am tras cu urechea.

― Și?

― Se vorbea în poveste despre o prințesă care a fost nevoită să se mărite cu un broscoi. Broscoiul avea pielea buboasă, ochii bulbucați, era groaznic, dar în fiecare noapte își lăsa pielea, devenind un minunat prinț. Nu am reușit să ascult povestea până la capăt căci picii m-au observat și imediat au început să țipe:

― Iată broasca cea râioasă! Fu! E dezgustătoare! Ce piele, ce ochi! Strigau și parcă nu le era îndeajuns. Și-au umplut buzunărașele cu pietre și în câteva clipe toate acele pietricele cu colțuri ascuțite au început să zboare în direcția mea. Dacă nu reușeam să mă ascund, m-ar fi omorât…

― Ce copii răi, e indignată floarea de nufăr. Asemenea copii nu vor ajunge niciodată în poveste. Nu vor fi niciodată prinți sau prințese! Nu trebuie să-i crezi. Ești frumoasă și talentată.

― Ba nu. Sunt urâtă ca acel broscoi. Am ochii la fel de bulbucați, pielea la fel de buboasă, lăcrimează Veruza.

― Scumpă prietenă… Frumusețea nu e ce vede ochiul. Frumusețea e ceea ce simte sufletul.

― Adică?

― Adică nu are importanță cum îți sunt ochii, gura sau pielea. Principalul e să ai un suflet bun și curat.

― Ție ți-e ușor să vorbești, fiind atât de frumoasă… Probabil ești foarte fericită. Eu însă… de azi sunt atât de nefericită. Atât de nefericită…

― Drept să-ți spun, oftează floarea de nufăr… nici mie fericirea nu-mi prea bate la ușă. Trăiesc pe o baltă bâhlită. În fiecare zi, când rațele și gâștele sălbatice roiesc pe alături, tremur de frică… Mă tem că una din ele ar putea să-mi ciugulească petalele. Și totuși… în nopțile cu lună, când perechile de lebede stau față-n față, privindu-se cu dragoste, iar eu sunt în mijlocul lor, viața mi se pare minunată… Asta nu înseamnă că nu visez la un lac curat, limpede, cu malul de aur de pe care mă privește și mă admiră un adevărat prinț sau o adevărată prințesă…

― Ca să vezi… e nedumerită broscuța. Iar eu sincer credeam că… Știi ceva? Dacă într-o bună zi mă trezesc și văd că nu mai sunt broscuță, ci prințul din acea poveste – te voi lua și te voi răsădi pe lacul de lângă castelul meu. Nu te vei mai teme de gâște și rațe sălbatice căci acolo vor înota doar lebede albe. Ești de acord?

― Bineînțeles, zâmbește floarea de nufăr. Până atunci însă hai să ne bucurăm de ceea ce avem. Căci un strop de fericire găsim și aici… Fără de mine, fără de tine cum crezi că ar fi acest lac?

― Hei, voi două… se foiește alături, în stufăriș, o altă broscuță. Lăsați poveștile! E timpul să dormiți…

― Oac, oac, cântă încetișor Veruza, legănându-se pe frunza de nufăr și floarea adoarme.

Luna, care le vede și le aude întotdeauna pe toate, își trimite cu ușurință razele prin funinginea nopții, apoi cu privirea sa luminoasă le mângâie pe cele două ființe. Mângâiată și luminată de Lună, Veruza nu se mai simte urâtă.