Imparatul cel bun

Împăratul cel bun

Demult, foarte demult, la marginea unei împărății peste care domnea Împăratul cel Bun creștea un crâng de o frumusețe rară. În mijlocul crângului își întindea oglinda un lac cu apă dulce și cristalină.

Într-o zi, Zâna Pădurilor veni la Împărat:

― Mărite Împărate, vorbi ea, mă închin în fața Măriei tale și rogu-te să mă asculți căci vin cu o mare rugăminte!

― Spune, răspunse binevoitor acesta.

― Vinde-mi crângul de stejari de la marginea împărăției. Voi face din el un loc fermecat în care orișice suflare omenească va putea să-și odihnească trupul și sufletul.

La început împăratul refuză, apoi după ce se mai gândi hotărî să-i dăruiască Zânei crângul. Așa era el – un om cu sufletul bun și darnic. De când se ridicase la tron împărăția sa devenise bogată și foarte puternică. Vecinii îi purtau pizmă și deseori îl iscodeau vrând să afle unde-i stă ascunsă puterea. Pentru toată lumea Împăratul avea un singur răspuns:

― Puterea mea, zicea el, e în copilașii împărăției mele.

― Își bate joc, se căzneau invidioșii. E adevărat, copiii din această împărăție sunt diferiți de copiii din celelalte împărății. În obraji le înfloresc bujorii, chiftesc de sănătate și ceea ce-i deosebește cel mai mult e că sunt întotdeauna veseli. Dar oricum… Un împărat cum e Împăratul cel Bun nu-și va ascunde puterea în niște ființe atât de firave.

― Dacă am reuși să-i aflăm secretul, plănuiau ei, atunci negreșit că am ajunge la fel de puternici, la fel de bogați.

Vremea trecea. Toate îi sporeau Împăratului celui Bun. Bogăția și puterea i se înmulțea, doar un lucru îl mai întrista: și el și împărăteasa aveau deja părul nins, dar Dumnezeu nu-i învrednicise încă cu un moștenitor.

― Cui vor rămâne toate, se întrista adesea împăratul. Însă tristețea îi dispărea imediat ce își amintea de copilașii țărișoarei sale. Tuturor le purta o grijă și o dragoste deosebită, de parcă aceștia ar fi fost propriii săi copii. Cei rămași orfani erau aduși la curte. Împăratul și împărăteasa le arătau atâta bunăvoință încât sărmanii uitau că sunt singuri pe lume.

Între timp Zâna Pădurilor se ținu de cuvânt. Prefăcu crângul într-un loc tihnit, frumos, din care odată ajuns nu mai vroiai să pleci. Mulțime de cărărui pietruite șerpuiau printre arbori sfârșind în poienițe cu iarbă înaltă și mătăsoasă. Brebenușii, viorelele și lăcrimioarele înfloreau anul împrejur, de parcă aici ar fi fost mereu primăvară. Iepurași cu blănițe albe, pufoase, cerbi și căprioare grațioase se plimbau fără teamă printre bătrânii stejari, căci nici un animal de pradă nu trecea hotarul crângului. Lacul avea o apă atât de limpede că puteai să observi orișice pietricică, orișice fir de nisip de pe fundul său. Peștișori colorați se zbenguiau în apa curată, la mal înfloreau nuferi, iar în nopțile cu lună perechile de lebede păreau niște bărcuțe care staționează. Malurile lacului, acoperite cu nisip de aur, se îngemănau cu o fâșie de iarbă tivită cu floricele prin care toată ziua se plimbau fluturând din frumoasele lor cozi păuni și păunițe mândre.

Venea lume de pe lume să vadă această minune. Oamenii simpli observară că pruncii stropiți cu apa din lac cresc sănătoși și după scăldătoare tot anul dorm liniștiți. Ocupat cu treburile împărăției, Împăratul cel Bun nu găsea nici o clipă liberă ca să viziteze crângul. În schimb megieșii, de îndată ce auziră povestea, veniră și rămaseră cu gurile căscate de uimire.

― Da! își ziseră ei. Probabil aici își ascunde puterea vecinul nostru. Puterea sa e în apa fermecată a acestui lac.

― Să găsim o vrăjitoare care să facă descântece! Să prefacă apa într-o apă obișnuită, după care îi vom declara război Împăratului celui Bun! Îi vom lua totul! Bogăția și puterea! Noi vom fi cei bogați și puternici!

Fără să stea pe gânduri, slugoii împăraților porniră în căutarea Vrăjitoarei. Cutreierară pământul în lung și-n lat. În sfârșit dădură de o hârcă de babă care tare se mai bucură când auzi despre ce e vorba. Treaba era că baba avea șapte fete urâte de mama focului. Încercase toate vrăjile de pe lume ca să-și facă odraslele frumoase, dar nimic nu-i reușise. Într-o noapte visă chiar că ea și fetele vor primi o nouă înfățișare doar dacă se vor scălda în apa fermecată a lacului de la marginea împărăției Împăratului celui Bun. I se mai spusese în vis că imediat ce vor intra în lac – apa își va pierde farmecul. Întrebase o lume întreagă cum să ajungă în împărăția Împăratului celui Bun. Nimeni nu avea știre și iată că norocul veni singur la ea.

Ca să nu piardă din timp, Vrăjitoarea, fiicele sale și solii împăraților făcură repejor cale întoarsă. Dar trebuia să treacă vreme până ajungeau pe tărâmul Crângului și a lacului cu apa care face minuni.

În vremea asta, fără să bănuiască ceva, Împăratul cel Bun continua cu același sârg să îngrijească de țară. Văzând câtă inimă pune pentru semeni, tocmai când nu se mai aștepta – Dumnezeu îi dărui un moștenitor. Veni pe lume un copilaș atât de frumos încât la soare te puteai uita, dar la dânsul ba.

Toată împărăția chefui timp de trei zile, apoi fiecare își căută de treburile sale. Și doar împăratul nicidecum nu putea să se dezlipească de pătucul fiului său. De parcă i-ar fi fost teamă ca acesta să nu zâmbească, să nu facă vreo mișcare pe care să nu o observe. Uită că are în grijă o împărăție întreagă.

Când copilul împlini anișorul Împăratul își luă fiul, urcă în caretă și porni prin împărăție. Era fericit să știe cât de iubit este. Oamenii îi întâmpinau cu strigăte și urale, dar Împăratul cel bun, care acum nu avea ochi decât pentru fecior, nu le observă chipurile triste. Copilași desculți, rufoși, cu obrajii palizi dădură buluc să-l vadă pe moștenitor.

― De unde acești vagabonzi? se îngrozi Împăratul. Apoi, de frica infecțiilor, de teamă pentru sănătatea copilului – se grăbi să facă cale întoarsă.

Ajuns la palat dădu ordin să fie adunați și izolați toți vagabonzii. Dar prințul oricum se îmbolnăvi. Își pierdu pofta de mâncare, deveni trist, mereu plângea, nu scotea nici o silabă și toate astea erau motiv de mare îngrijorare pentru Împărat. Doftori aduși de pretutindeni nu pricepeau ce are copilul. Părinții ar fi putut să-i dea până și luna de pe cer, dar acum priveau neputincioși cum odorul li se topește cu zile.

Odată, nemaiștiind ce să facă, împăratul îmbrăcă haine țărănești și merse în stradă.

― Poate aflu ceva de la oamenii simpli, se gândi el. Întâlni o femeie înconjurată de o gloată de copilași.

― Ai dumitale sunt toți? întrebă el mirat.

― Ai mei, ai mei, ai cui să fie? răspunse cu mândrie femeia.

― Cam slăbuți mititeii, dar principalul că sunt veseli, continuă împăratul.

― Eh, om bun, oftă femeia. Îți dai seama că nu e ușor să hrănești atâtea guri. Noi însă nu ne plângem… Îi dăm crezare împăratului nostru… De când Dumnezeu i-a dăruit un prunc – nu mai are timp pentru alții.

― Da, da… Știu… Și noi, iată… Necăjim cu un… nepoțel. Plânge și plânge. Nimic nu-i lipsește. De ce plânge, nimeni nu știe.

― Aoleu, om bun, strigă speriată femeia. Precis că nu l-ai stropit cu apă fermecată. Du-l de îndată! Să vezi cum se liniștește!

― Nu am auzit… Despre ce fel de apă vorbești?

― Ascultă atent ce-ți spun! La marginea împărăției noastre e un crâng. În crâng e o apă fermecată de către Zâna Pădurilor. La început de an toată lumea își ia copilașii și merge într-acolo. Oamenii își aruncă pruncii în apă, copilașii se bălăcesc cât le poftește inima după care anul împrejur sunt veseli, sănătoși, dorm bine și au poftă de mâncare. Altceva e că nu au ce să mănânce…

― Cum adică?! Îi aruncă?! se sperie împăratul. Nu le este frică să se înece?

― Cum să se înece, om bun? Apă e fermecată! Te ține la suprafață! Ca pe o frunză, ca pe o petală. Nu o singură dată am fost acolo. Pe toate le-am văzut cu ochii mei. Îți jur că îți spun adevărul! Ia-ți de îndată nepotul și pleacă! O să mă pomenești de bine.

A doua zi, printr-o poartă lăturalnică, din palat ieși o caretă. Nimeni nu știa că în caretă se află Împăratul, Împărăteasa și Prințul. Spre seară careta ajunse la malul lacului. Soarta vru însă ca Împăratul să ajungă cu o zi mai târziu decât vrăjitoarea și cele șapte fiice ale ei. Împăratul nu avea de unde să știe că imediat ce vrăjitoarele se aruncară în lac – apă le trase la fund. La suprafață se ridicară opt broaște hidoase. Aceasta era acum noua lor înfățișare. Iar apa își pierdu farmecul. Bietul împărat își lăsă împărăteasa singură și plecă să deshame caii. Când se întoarse nu o găsi nici pe ea, nici pe copilaș. O strigă dar nu-i răspunse nimeni. Abia când răsări Luna și în jur se lumină – își dădu seama de marea nenorocire care i se întâmplase. Pe fundul lacului, alături de prinț, liniștită de parcă dormea, stătea Împărăteasa. Îi păru că băiețelul îi flutură din mânuță. Fără să ezite, Împăratul se aruncă în lac.

A doua zi, Zâna Pădurilor, așa cum o făcea la fiecare început de an, veni să înnoiască apa lacului. Se îngrozi de ceea ce văzu. Cu bețișorul ei fermecat atinse suprafața apei. Pricepând care e cauza tragediei, cu același bețișor împunse pe cele opt broaște prefăcându-le în opt grămăjoare de cenușă. Imediat un vântuleț ușor le înălță și le destrămă sus, în bolta cerului. În câteva clipe Împăratul, Împărăteasa și fiul lor se ridicară la suprafață. Vii și nevătămați. Împăratul cel Bun și soția sa erau acum tineri, frumoși, cu părul negru strălucitor, ca atunci când de-abia își jucaseră nunta. Copilașul avea obrăjorii rumeni, râdea și în timp ce Împăratul îl strângea la piept, pronunță primul cuvânt – tată.

Făcură cale întoarsă, dar nu înainte de ai mulțumi lui Dumnezeu și Zânei că toate se sfârșiră cu bine. Acasă însă îi aștepta o nouă năpastă. În lipsa lui vecinii îi declarară război. Chiar în acele momente, la hotarul Împărăției se dădeau lupte crâncene. Împăratul de îndată încălecă roibul și ca vântul se repezi în vâltoarea războiului. Alături de bravii săi soldați, copii pe care îi îngrijise cândva cu multă dragoste și bunăvoință, alungă dușmanul și scăpă țara de robie și de umilință.

Abia după asta înțelese Împăratul cel Bun că Țara o iubești la fel cum îți iubești fiul. Dar dacă ești Împărat și îți iubești Țara precum îți iubești fiul, tot așa îi iubești și pe ceilalți fii ai ei.

Atâta timp cât a domnit Împăratul cel Bun în împărăție nu au existat copii flămânzi și desculți. Iar când la tron s-a ridicat Prințul, a condus cu atâta înțelepciune și bunătate încât poporul i-a zis pe bună dreptate Împăratul cel Înțelept și Bun.