Blestemul comorii

Blestemul Comorii

Tiț e o cârtiță. Tița e prietena lui. Tiț cu Tița locuiesc împreună într-o casă frumoasă de la marginea câmpiei.

Au o grădină îngrijită, hambarele sunt mereu pline, nu duc grija zilei de mâine, de aceea nu prea le pasă, ba chiar nici nu vor să audă de vecini. Cel mai apropiat vecin le este un iepuraș bicisnic care aleargă toată ziulica fără rost. Când acesta îi salută, Tiț cu Tița nici măcar nu privesc în direcția lui. De când cu seceta însă, cârtițele se gândesc că nu e bine să umble cu nasul pe sus.

― Hei! le bate la ușă într-o zi iepurașul. Veniți pe toloacă! Ne adunăm să vedem cum ne descurcăm pe vreme de secetă!

Și iată-i pe toți acolo unde de obicei e veselie și voie bună. De data asta e doar tristețe. Prima vorbește găinușa:

― Dacă arșița va continua, zice ea, vom fi nevoiți să ne căutăm un alt loc de trai.

― Adevărat, e de acord iepurașul. Fără o foiță de varză, fără apă, fără un firicel de iarbă nu e chip să trăiești.

― Dar… Unde să ne ducem? își scoate botișorul din vizuină șoricelul Chiț. Aici e casa noastră! Și Chiț se retrage, căci pe câmpie e prea cald

― Asta e… intervine bursucul. Nu avem unde ne duce… Nimeni nu ne-așteaptă cu colacii în coadă… Trebuie să găsim comoara! Să dezlegăm blestemul.

― Comoara?! șoptește găinușa. Eu una nu mai cred în comori. E doar o legendă. O poveste…

― Ba nu, se ridică în picioare bursucul. Comoara există. O știu de la bunica. Iar ea de la străbunica… Pe vremea străbunicii mele a mai fost o asemenea secetă. Au căutat comoara și au găsit-o. Altceva că nu au știut cum s-o împartă… Din pricina asta – comoara s-a ascuns în pământul câmpiei. Trebuie să o căutăm…

― Când o vom găsi, când o vom împărți frățește, strigă Chiț entuziasmat, se va întâmpla o minune!

― Ce fel de minune?

― Vor țâșni izvoarele, vor curge pârăiașele! Va înverzi și va înflori câmpia! Dacă vreți să știți noi, șoriceii, de mult căutăm comoara!

― Și… ați găsit-o? De aceea sunteți atât de bogați? râde pe sub mustăți Tiț.

― Nu-ți bate joc, se supără șoricelul. Te rog să-mi vorbești frumos! Pe vreme de secetă suntem toți la fel…

Apoi de supărat ce e nu mai vrea să participe la discuție. Toți îl privesc dojenitor pe Tiț. Lui Tiț nu-i pasă însă. Nu-i pasă de șoricei, nu-i pasă de iepurași, un singur lucru îl preocupă – e secetă și dacă aceasta va dura, într-o bună zi ar putea să moară de foame. Așa ceva nu va permite să se întâmple… Câmpia fierbe de căldură și liniștea care se lasă e apăsătoare. Fiecare e doar cu gândul său trist.

― Eu presupun, sparge tăcerea iepurașul, că cineva o fi găsit demult comoara. Și o ține ascunsă… Gândiți-vă singuri, nu e ușor să găsești o comoară și să o împarți cu altcineva.

― Ia stai un pic! se repede brusc cârtițoiul spre iepuraș. Nu cumva dumneata ești acela?! Recunoaște! Unde ai ascuns comoara?!

Și Tiț îl scutură de blăniță pe bietul urecheat.

― Liniștiți-vă! îi desparte Bursucul. Ați înnebunit?! Comoara strălucește ca soarele. Nu am văzut nici un soare coborât pe pământ. Asta-nseamnă că nimeni nu a găsit-o…

Animăluțele privesc cerul. Prin împrejurimi plouă. La ei – nici un strop. Câmpia e blestemată de o comoară care așteaptă să fie găsită și împărțită cinstit. Până atunci izvoarele seacă, ploaia îi ocolește, grădinile li se ofilesc. Trag foame, sete și în toate nopțile fiecare visează că el a găsit comoara. Și nici unul nu e convins că dacă ar găsi-o, ar împărți-o fără regrete cu prietenii săi.

― La treabă! Primul își ia lopățica bursucul și începe să sape. Cârtița și cârtițoiul sunt cei mai buni săpători. Muncesc cu râvnă și speră să dea primii de comoară. Iepurașul și găinușa abia de zgreapțănă pământul.

― Uită-te la el, zice cârtița privind în direcția iepurașului. Nu-i arde de muncă. Un leneș, o putoare. Dacă găsesc comoara, nu am de gând să o împart cu de-alde el.

― Tare mă tem, răspunde Tiț, că nu o să găsim nimic și că degeaba facem bătături. Comoara de mult stă în cocioaba lui Urechilă.

― Atunci ce așteptăm? Să-i cotrobăim prin casă. Cât mai iute. Să nu pierdem timpul.

Și în timp ce ceilalți trudesc, Tiț cu Tița răscolesc de zor în căsuța iepurașului. Bineînțeles că nu găsesc nimic.

― Oare cum arată blestemata aia de comoară, întreabă într-o zi cârtițoiul.

― Cum, cum… se dă cu părerea iepurașul. Probabil că e o moviliță de morcovi de aur care strălucește ca soarele. Altfel nici nu are cum să fie. Eh, oftează el. Aș da toate comorile din lume doar pentru o foiță de varză. Toate…

― Hm, se gândesc cârtițele. Nu am căutat bine. Să mai încercăm…

Dar nici de astă dată nu au parte de noroc. În schimb, în loc de comoară, în magazia urecheatului dau de o moviliță de morcovi adevărați.

― Să-i luăm, zice Tiț. E secetă. Tot mai bine decât nimic. Ne vor prinde bine. Iute cară totul în propria magazie. Apoi aleargă la casa găinușei. Nici aici nu dau de urma comorii. Găsesc însă doar câteva săculețe cu grăunțe și nițică făină.

E mare jale pe câmpie. De parcă nu ar fi de ajuns seceta abătută peste ei. Acum cineva le mai și fură ultima bucățică de pâine.

― Ziceam că dau comoara pe o foiță de varză, plânge iepurașul. Acum aș fi fericit să am măcar o fărâmă de morcov. Mi-au luat totul. Totul…

― Dacă prind hoțul, strigă găinușa, îi ciugulesc ochii! Îi scot dinții! Îi tai labele! Să nu mai fure!

― Oare cum o fi să fii hoț? se întreabă iepurașul. Am impresia că nu e ușor. Eu de exemplu nu aș avea curajul să fur.

― A fura, zice întristat bursucul, nu e un curaj. E o nelegiuire, o crimă… Îl vom găsi pe tâlhar. Îl vom pedepsi. Dar mai întâi să găsim comoara.

Și iarăși caută. Și iarăși cârtița și cârtițoiul sunt cei mai buni săpători. Ei sapă adânc sub pământ și nimeni nu știe că de fapt aceștia pregătesc un beci în care vor aduna bunurile furate.

Găinușa, iepurașul și șoricelul sunt sleiți de puteri. Doar bursucul își mai păstrează din forță.

― Vom găsi comoara, îi îmbărbătează el. Promit. Vă dau cuvântul meu de cinste.

Dar în loc de comoară, săpând, Bursucul dă de o șuviță de apă. Șuvița parcă atât și aștepta, să fie găsită și eliberată.

Limpede, cristalină, apa țâșnește la suprafață și jumătate de câmpie e acoperită de o ploaie de stropi.

― Apă! strigă animăluțele. Avem apă! Suntem salvați!

― Dacă avem apă, dansează de bucurie găinușa, înseamnă că vom avea și roadă!

― Voi avea varză! țopăie desculț, doar în chiloței iepurașul.

― Poate… aceasta e comoara? Rămâne pe gânduri, bursucul.

― Nici vorbă, nu e de acord șoricelul. Comoara pe care o căutăm e din aur curat. Și strălucește ca soarele.

― Totuși, hotărăște bursucul, trebuie să încetăm căutările. E timpul să ne îngrijim de grădini.

Și doar Tiț cu Tița continuă să sape.

― Ha! Ha! Ha! râd ei cu poftă. Ăia vor avea roadă, noi – beciurile pline! Să mai săpăm un beci!

Vremea trece și lumea uită de comoară. Dar nu uită de hoț. Și nici hoțul de ei. În fiecare noapte cineva le face mari stricăciuni prin grădini. Nimeni nu-l poate prinde pe tâlhar.

― Eu zic că hoțul nu e de pe la noi, se dă cu părerea iepurașul. Nu are cum să fie de-al nostru.

― Iar eu zic, ba chiar sunt convins că nemernicul e de pe-aici, îl fixează cu privirea cârtițoiul.

― Străin sau ba, îl vom prinde oricum, e hotărât bursucul.

― Ai auzit? întreabă Tiț pe Tița. Îl vor prinde.

― Pe cine?

― Pe hoț…

― Tiț, șoptește Tița. Nu-mi arde de asta… Privește acolo!

― Unde?

― În colț… Am găsit-o când săpam.

― O ulcică? Ce o fi în ea?

― Nu știu. Dar mi-e frică… Dacă e o ulcică… din aia? Cu un vrăjitor rău înăuntru? Am pățit-o. Îți dai seama?

― Trebuie să o deschidem.

― Tiț, mi-e teamă!

― Dar să furi nu te temi?

― Tiț…

― Adu lopata! Iute!

Și Tiț izbește cu putere în ulcică.

― Comoara?! strigă într-un glas cele două cârtițe și beciul se luminează de parcă soarele ar fi coborât pe pământ.

― Am găsit Comoara! sare în sus de bucurie Tiț.

În fața lor, printre cioburi, stă ditamai bolovan de aur.

― Tița! strigă Tiț. Aurul ăsta ne ajunge să trăim până la adânci bătrâneți fără să fim nevoiți să furăm. Tița, suntem bogați! Foarte bogați! Nu degeaba ziceam mereu că Dumnezeu dă noroc doar celor isteți și deștepți. Ce noroc!

― Tiț, oftează Tița, nu putem folosi comoara.

― De ce?

― Fiindcă imediat ce o vom scoate la suprafață va lumina ca un soare. Și toată lumea va afla că am găsit-o.

― Mda… stă pe gânduri cârtițoiul. Ai dreptate. Ce e de făcut? Ce e de făcut? Știi ceva? Nu o putem folosi pe câmpia noastră, dar pe altă câmpie?

― Ce vrei să zici?

― Vreau să zic că vom săpa un tunel până trecem de hotar. Apoi scoatem aurul și-l folosim fără frică.

― Ești nemaipomenit, Tiț!

― Vezi? Ce înseamnă să fii deștept!

Și Tiț cu Tița se apucă de săpat. O vreme nimeni nu-i vede, nu știe, nu aude nimic de ei.

― Cum crezi, întreabă Tița după mai multe săptămâni de muncă, am trecut de hotar?

― Nu știu, Tiț.

― Eu însă cred că da! Adu comoara! Ieșim!

― Priviți! strigă iepurașul și aleargă cât îl țin piciorușele. Au găsit comoara! Co-moa-ra! Strălucește ca soarele!

Mare sărbătoare. Toată lumea îi îmbrățișează pe Tiț și pe Tița. Iar ei se îneacă de necaz. Până să treacă de hotarul câmpiei rămăseseră doar câțiva pași.

― Iar acum, zice fericit bursucul, e timpul să împărțim comoara.

Însă cum să împarți egal un bolovan de aur? Nimeni nu știe. Se sfătuiesc, se ceartă, se iau la bătaie. Iar se sfătuiesc, iar se ceartă, iar se iau la bătaie. Și cât se ceartă, și cât se bat – puțin câte puțin bolovanul de aur își pierde din strălucire. Ca soarele care apune… Apoi, sub privirile nedumerite ale celor adunați, aurul se preface într-un simplu bolovan de pământ. După care dispare.

― Mda… oftează bursucul. Comoara nu ne aparține. Ea aparține pământului. Pământul însă ne hrănește, ne adapă și, de fapt, el ne este adevărata Comoară.

În anii cu secetă – trăitorii Câmpiei își aduc aminte de blestemul comorii.

În anii cei buni – cineva le strică și le fură semănăturile.

Hoțul încă nu e prins. Bursucul bănuiește cine e. Dar un proverb zice: hoțul nu e hoț până nu e prins.

― Trebuie să avem răbdare, se gândește Bursucul. Ulcica nu merge prea des la apă…