Fetita cu fundite desprinse din cer

Fetița cu fundițe desprinse

din cer

O picătură de cer căzu pe pământ și pe locul unde căzu răsări o floricică albastră, albastră – ca cerul. Soarele o încălzea, o mângâia, floricica era fericită, îi plăcea totul în jur doar că de la un timp i se făcu sete. Aștepta cu nerăbdare să vină ploaia, dar cerul rămânea limpede și biata floricică se sufoca de arșiță, petalele începură să i se ofilească.

― Unde e ploaia? întrebă ea de vecinele sale, însă nimeni nu putu să-i răspundă. Un trandafir puternic, cu rădăcinile lungi, ce sorbea apă de mai în adânc, îi spuse că ploaia este adusă de norii tuciurii. Norii tuciurii nici gând nu aveau să apară, doar un nouraș alb, rășchirat, se zbenguia de ici colo pe boltă, ba destrămându-și ațele, ba țesându-le iară.

― Mi-e sete, șoptea floricica albastră. O auzi soarele și fiindcă nu-și putea stăpâni razele să nu înfierbânte pământul, îl rugă pe nourașul alb să meargă până la floricică, să o stropească cu câteva picături de ploaie.

― Nu pot, îi răspunse nourașul, nu sunt un nor de ploaie, misiunea mea e să aduc un pic de umbră, atât. Frățiorii cenușii sunt stăpânii ploii, însă ei au plecat în vacanță la mare.

― Ce mai aștepți? îi ordonă soarele. Pornește spre mare! Adu-ți frații de îndată, altfel acolo jos vor arde, se vor prăpădi toate florile!

― Eh, oftă nourașul, luând cursul spre miază-zi, dacă nimeni nu le ajută până ne întoarcem, bietele flori numaidecât se vor ofili…

Spre seară, pe trotuar, nu departe de floricica albastră, câțiva copilași se zbenguiau, împroșcându-se cu apă. Ce mai țipete, ce veselie. Doar floricelele din grădiniță rămâneau triste. Uneori câte un strop ajungea până la ele, dar după o asemenea arșiță cu ce te poate ajuta o singură picătură?

Biata floricică nu avu noroc nici de atât. Unui hulubaș ce tocmai își răcorea piciorușele într-o băltoacă i se făcu milă, își încărcă ciocul și merse spre ea, însă… neîndemânatic fiind, picăturile căzură alături. Mai încercă o dată, încă o dată, fără succes și se lăsă păgubaș.

― Mi-e sete, șoptea la nesfârșit floricica.

Brusc o fetiță se opri din joacă.

― Liniște! strigă ea. Ați auzit?

― Ce să auzim? Nu am auzit nimic, râseră copiii.

― Cineva ne cere ajutor, ascultați, fiți atenți, cineva plânge, zice că îi este sete, chiar nu auziți?

― Lasă poveștile! o sfătui un băiețel. Să ne continuăm jocul!

― Priviți! alergă fetița spre flori. Iată cine are nevoie de ajutor! În timp ce noi irosim apa – ele se usucă de sete. Cum doriți, eu plec după stropitoare!

Fetița reveni și udă toate floricelele. Văzând-o atât de vrednică, de bună la inimă, cerul îi dărui o pereche de fundițe albastre iar soarele îi auri părul. De atunci toată lumea o alintă zicându-i – fetița cu părul de aur și fundițe desprinse din cer. Iar floricelele îi zâmbesc ori de câte ori trece pe alături.