Povestea creionasului fermecat

Povestea Creionașului

fermecat

De ziua sa Marius a primit un cadou neobișnuit. Bunicul, care a venit de departe, tocmai din munți, i-a dăruit un creionaș fermecat.

― Acest creion, i-a zis bătrânul, îți va arăta adevăratele culori ale vieții. Viața, nepoțele, are multe culori, dar oamenii deseori nu deosebesc nuanțele calde de cele reci, umbra de lumină, frumosul de urât și de aceea, băiete, în lume se întâmplă multe lucruri deocheate. Cu ajutorul creionașului, tu nepoate, vei ști întotdeauna ce culoare ai în față. Păstrează-l, ai grijă! Îți va prinde bine…

Marius i-a mulțumit bunicului, a pus creionul în buzunarul vestei și… luându-se cu joaca a uitat de prețiosul cadou.

Într-o zi însă, când se întorcea de la școală, băiatul a observat în fața blocului său un trandafir înflorit.

― Ce floare minunată, s-a mirat Marius. O văd întâia oară. Am trecut de atâtea ori pe alături, dar nu am observat-o.

Și-a amintit de cadoul bunicului. De îndată ce a ajuns acasă – a găsit creionul, a luat o foaie albă de hârtie și a pornit să deseneze. Nu mai avea nici o îndoială. Creionul era fermecat. Desena și colora singur cu orișice culoare. Marius doar îl ținea în mână. Pe foaie apăru un trandafir roșu, catifelat, frumos, de parcă ar fi fost viu. Dar nu se știe de ce, de pe petalele trandafirului se prelungeau spre rădăcină lacrimi mășcate.

― O floare care plânge? se miră băiatul. Straniu. Ceva nu e în regulă aici.

Marius alergă în curte. În grădinița cu flori văzu trandafirul încolăcit de mărăcini, înconjurat de sticle goale și gunoaie aruncate de pe la balcoanele locatarilor.

― Zău, nu pricep, își zise Marius în gând, cum de nu am știut până acum că această grădiniță e atât de neîngrijită?

Porni în grabă să facă curat. Când termină lucrul observă că florile din jur emană o lumină caldă, plăcută. Scăldat de un soare domol al unui sfârșit de primăvară, trandafirul parcă-i zâmbea.

― O, cât de mult se vor bucura trecătorii, cât de mult vor admira zâmbetul trandafirului înflorit.

Ciudat însă. Niciun trecător nu se oprea.

― Oare de ce? Se întrebă Marius, uimit. Privi mai atent. Descoperi că oamenii merg încolăciți în propria lor umbră.

― Probabil, se gândi Marius, anume umbra le amestecă să observe frumusețea din jur. Păcat…

Deodată, de pe undeva alergă o fetiță. Se opri lângă trandafir și îl sărută.

― Bunico, strigă încântată fetița, privește, a înflorit trandafirul! E atât de gingaș, e atât de dulce!

― E o floare minunată, îi răspunse bunica apropiindu-se.

― Ca să vezi… Marius rămase și mai uimit. Nu chiar toată lumea e învălătucită de umbră. Și fetița, și bunica emanau aceeași lumină albă, asemănătoare cu lumina florilor din grădiniță.

Revenind acasă Marius își privi încă odată tabloul. Nici pomină de lacrimi. Petalele trandafirului acum sclipeau de curățenie. Altă dată, creionul îi desenă un ghemotoc mic, zgribulit, un cățeluș alb cu pete negre. Marius de mult își dorea un asemenea cățel. La un moment dat băiatului i se păru că aude un schelălăit jalnic. Alergă la fereastră. Afară ploua. În mijlocul curții văzu un biet cățeluș – ud, părăsit, neputincios, un cățeluș care în momentul acela cerșea ajutor. Marius nu stătu pe gânduri. Cât ai clipi aduse cățelul în casă. În primul rând îl spălă de noroi. Îi dădu să bea lapte cald apoi, toată ziulica, îl purtă în brațe – să-l încălzească. De atunci el și Ghemotoc, căci acesta era acum numele cățelușului, deveniseră prieteni de nedespărțit.

Colegii de clasă nu credeau nimic din ceea ce le povestea Marius despre creionașul său fermecat.

― Un creionaș fermecat? ziceau ei. Face minuni? Povești… Adevărate povești. Cine mai crede astăzi în asemenea păcăleli? Adevărul e că tu, Marius, desenezi în ultima vreme altfel, mai bine parcă… am zice chiar – foarte frumos.

La o lecție de desen colegul de bancă i-a cerut lui Marius creionașul.

― Dă-mi-l un pic! Te rog! Vreau să desenez căsuța bunicilor mei de la țară. Mi s-a făcut foarte dor de ei. Nu i-am văzut de un car de vreme…

Toți copiii știau că Ilie nu are pic de talent la desen. De data asta însă Ilie desena cu ușurință. Creionul alerga pe foaie și în scurt timp copii au văzut o căsuță mică, curată, scăldată în nucari bătrâni. Căsuța cu olane roșii, cu brâie albastre avea ferestrele mici și triste.

― E atât de tristă căsuța bunicilor tăi, de ce? l-au întrebat copiii pe Ilie.

― Fiindcă sunt singuri, sunt foarte singuri. Mi-e atât de dor de ei…

La acea lecție tuturor copiilor li s-a făcut dor de bunicii lor. Rând pe rând au împrumutat creionașul de la Marius și au desenat câte o căsuță. Profesoara a lipit desenele unul de altul, iar Marius a scris desubt: acesta e satul tristeții bunicilor noștri… De atunci nimeni nu s-a mai îndoit că Marius e stăpânul unui creion fermecat. Ba chiar din acel moment în clasa lui Marius lucrurile neobișnuite au pornit să se țină lanț. Colegii au început să perceapă evenimentele din jurul lor un pic mai altfel decât înainte.

― Priviți, ziceau ei, cât sunt de murdare străzile orașului nostru. E prea multă umbră și prea puțină căldură în acest oraș. Noi vrem ca orașul să fie frumos, luminos și curat. Dar pentru ca acest vis să se realizeze e nevoie de multă muncă, deci la treabă, prieteni!

Pentru început au făcut curat în propria clasă. Apoi au aranjat gazonul din fața școlii. Au îngrijit florile, au măturat trotuarul. Au muncit din greu și chiar dacă mai rămâneau încă multe de făcut, copiii se simțeau fericiți. La o altă lecție de desen profesoara a propus elevilor să deseneze orașul așa cum ar vrea ei să-l vadă în viitor. Fantezia copiilor a întrecut toate așteptările. Profesoara a venit cu propunerea să afișeze desenele pe o plachetă în fața școlii.

― Oamenii, își ziceau copiii, vor dori neapărat ca orașul să fie cât mai curând exact ca în desenele noastre. Maturii ne vor ajuta și nu e departe timpul când vom trăi în cel mai minunat oraș de pe lume.

Astfel în fața școlii a apărut un mică expoziție cu genericul: „Orașul nostru de mâine”. Dar majoritatea orășenilor, preocupați de propriile griji, învălătuciți în propria umbră, continuau să treacă absenți pe alături.

― Eh! își ziceau cu necaz copilașii din clasa lui Marius. Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne ascultă. Nu-i nimic, se îmbărbătau picii. Vom crește mari și vom schimba fața acestui oraș. Viitorul e al nostru. Lumea pe care o vom construi noi va fi mai frumoasă, mai bună, mult mai curată și mai cinstită.

― Aoleu! s-a speriat rău de tot un drăcușor cu cornițele ascuțite și cu codița între vine la urechile căruia a ajuns foarte repede planurile copiilor. Ăștia vor să schimbe lumea?! Vor ca lumea în care trăiesc ei să fie mai bună și mai dreaptă?! Dar fraților, acest lucru nu se va întâmpla niciodată! Nu am de gând să permit o asemenea nelegiuire. Altfel s-a zis cu haita de draci de prin străfundurile iadului căci e bine știut: într-o lume corectă – diavolul nu prea are ce face. Cât încă nu e târziu – la treabă, Michiduță!

Și drăcușorul se făcu invizibil, se lipi de copii, apoi din una-n alta află cu ușurință că mama tuturor relelor nu e altcineva decât un prăpădit de creionaș.

― Hi, hi, hi, râse mulțumit Michiduță. Las’ că-i arăt eu… Cu mine și-a găsit nănașul… Cât ai zice pește îl fac să nu mai tulbure mințile copilașilor.

― Altele îți vor fi de acu înainte farmecele, creionașule…

Astfel, în una din zile Marius se pomeni fără de cadoul bunicului în buzunar. Își aminti că îl uitase pe măsuța din clasă.

― Nu i se va întâmpla nimic, se liniști băiatul. De ce să-mi fac griji? Totul va fi cum nu se poate de bine.

Între timp, creionașul rămas singur se întristă rău de tot. Nu-i plăcea singurătatea și pe deasupra îi mai era și frică. Ca să mai uite de cele întâmplate începu să viseze. Nici nu observă cum în clasă se lăsă întunericul.

― Unde o fi plecat Marius? se întrebă cu tristețe creionașul. Poate că ar fi mai bine să-l strig? Marius, Marius! strigă el. Unde ești?!

Fu nespus de surprins când dintr-un colț al clasei auzi un glas pițigăiat:

― Nu-l striga degeaba, prietene, Marius nu va veni. Te-a părăsit. Pentru totdeauna. Nu mai are nevoie de tine.

― Cine ești? Nu te cunosc. Arată-te. Vreau să te văd. Și nu te cred. Mâine voi fi din nou în buzunarul lui Marius…

― Visezi, naivule, îi răspunse iarăși glasul. De azi înainte – eu îți voi fi stăpân. Deprinde-te cu gândul…

― Dar cine ești totuși? insistă creionașul. Vino mai aproape!

Deodată, chiar alături, creionașul observă o făptură ciudată cu două cornițe în cap, cu o coadă lungă, lungă, pe care și-o învârtea fudul de ici colo.

― Să facem cunoștință, cuvântă creatura. Iată-mă! Eu sunt! Michiduță!

― Michiduță? Ce nume ciudat…

― Așa e. De obicei toți pictorii au nume ciudate.

― Ești pictor? Nu am auzit de tine până acum.

― Cum? Nu ai auzit de marele pictor Michiduță? Nu știi că atunci când oamenii vor să creeze ceva bun și frumos – eu le amestec culorile?

― Nu știu, dar dacă zici tu – te cred. Aș vrea să văd ce poți. Hai, desenează, te rog!

― Eu? Să desenez? De unul singur? Hi, hi, hi, chicoti drăcușorul și strânse creionul cu putere între degetele sale păroase. Toată viața de acu înainte noi doi vom desena împreună! Lucruri minunate, băiete! Lucruri minunate!

― Dă-mi drumul, dă-mi drumul! țipă, creionașul. Te rog, mă doare!

― Nici nu mă gândesc. De azi înainte suntem de nedespărțit. Voi pătrunde în inima ta și de acolo îți voi porunci să desenezi tot ce îmi va trece mie prin cap. Prin desenele tale oamenii vor vedea doar ce voi dori eu să vadă.

A doua zi, adunându-se în clasă, colegii lui Marius au rămas cu gurile căscate la cele văzute. Tapetele, mesele, scaunele – toate erau zugrăvite cu fel de fel de drăcușori. Deasupra tablei atârna un tablou cu chipul unui drac bătrân și caraghios. La început copiii nu știau ce să zică până când unul dintre ei își reveni și strigă: Minunat! Minunat! Astfel de desene nu am mai văzut vreodată!

― Adevărat! au strigat și ceilalți. Desenele sunt pur și simplu superbe!

― Vă plac aceste mâzgălituri? Nu mai deosebiți urâtul de frumos? Dar ce sa întâmplat cu voi, prieteni? Ați uitat cum desenează creionașul meu fermecat? s-a revoltat Marius și a mers iute spre măsuța sa, a luat creionul și a încercat să deseneze ceva la repezeală. Dar mare i-a fost mirarea când pe foaie a apărut un drăcușor leit celora de pe tapete.

― O, o, o! Iată cine e autorul acestor drăcușori! Bravo, creionașule! Ține-o tot așa! au strigat copiii în cor. I-au smuls lui Marius creionul din mână apoi, cu mare zarvă, au mai adăugat drăcușori pe ici, pe colo. S-a iscat o învălmășeală, a pornit o ceartă, s-a încins o bătaie, s-au răsturnat scaune, mese și nimeni nu a bănuit că toate se întâmplă din pricina unui prăpădit de drăcușor pe nume Michiduță.

Vestea despre creionul care desenează drăcușori s-a dus ca fulgerul prin toată școala. Foarte curând tapetele din clasele alăturate semănau leit cu tapetele din clasa lui Marius. Aceiași drăcușori, aceleași mâzgălituri peste tot. Nimic nu mai era ca înainte. Nu se mai făcea curățenie, florile, neîngrijite, se ofileau, gazonul din fața școlii dispăruse. Nimeni nu mai observa că în jur e prea puțină lumină, prea puțină căldură. Tuturor li se părea că e bine așa. Copiii acum aveau alte preocupări.

Umblând din mână în mână, după ce a făcut ocolul școlii, creionașul a trecut la o altă școală. În timp scurt toate școlile din oraș semănau între ele ca niște picățele de apă.

Marius nu mai dădea de urma creionașului

În una din zile însă, plimbându-se cu prietenul său Ghemotoc prin fața blocului, băiatul observă un copilaș ce desena sârguincios drăcușori pe păretele casei.

― De unde ai acest creionaș? Îl întrebă Marius pe băiețaș.

― Mi l-au dat la grădiniță, i-a răspuns piciul. Astăzi e rândul meu să desenez cu el. Mâine creionașul va fi al altui copil. Îl vezi? E fermecat! Desenează doar ce-i trăsnește lui prin cap…

― Știi ceva? i-a sugerat Marius copilului. Lasă-i tu pe ceilalți! Mai bine hai să facem schimb! Tu-mi dai creionașul, iar eu îți dau în loc o cutie întreagă cu creioane colorate. Ce zici? Îți convine?

― Păi… nu prea. Ăsta e fermecat…

― Când ești pictor adevărat, orișice creion, orișice pensulă devine fermecată. Cu un singur creion însă, niciodată nu vei deveni un pictor veritabil. Gândește-te…

― M-ai convins… aș vrea o cutie cu creioane colorate, dar nu mă minți?

― Cum să te mint? Ți le aduc imediat. Așteaptă-mă aici!

Schimbul a fost făcut. În sfârșit cadoul bunicului era iarăși în buzunarul lui Marius, dar, cu părere de rău, creionul nu putea desena decât drăcușori. Până la urmă lui Marius i-au plăcut drăcușorii. Și-a înfrumusețat cu ei camera, a mâzgălit cărțile, caietele apoi, plictisindu-se, a aruncat creionul cât colo și a uitat de el.

A sosit vacanța. Bătrânul muntean a coborât muntele, venind să-și vadă nepotul. De îndată ce a intrat în camera lui Marius – și-a dat seama de cele întâmplate.

― Marius, a întrebat bătrânul, mai ai creionașul pe care ți l-am dăruit de ziua ta?

― Bineînțeles, bunele. Acuși ți-l aduc…

― Îmi pare bine că l-ai păstrat, a zis bunelul. Mâine dimineață aș vrea să mergem prin oraș. Te-aș ruga să ai creionul la tine. Să nu uiți. E foarte important…

A doua zi era duminică. Bunicul și nepotul s-au trezit devreme.

Au pornit să cutreiere orașul. Au rătăcit timp îndelungat pe străzile aproape pustii. Bunicul i-a povestit lui Marius lucruri nemaipomenit de frumoase. Despre munții în care s-a născut, despre copilăria sa, despre strămoși, despre datina străbună. Vremea a trecut pe neobservate. Într-un târziu, ajungând în grădina publică, s-au oprit să se odihnească.

― Marius, a zis bunicul așezându-se pe o bancă, ai creionașul?

― Da, bunicule, e aici, în buzunarul de la vestă.

― Dă-l încoace un pic!

Scoțând din buzunar un cuțitaș, bătrânul desfăcu iute creionașul în două, îi scoase grafitul și fărâmițând-ul îl aruncă în lada cu gunoi de alături.

― Ce faci bunicule?! Strigă Marius. E creionașul meu fermecat!

― Stt… îi făcu bunicul să tacă, acuș o să vezi…

Deodată, din ladă țâșni speriat un drăcușor năstrușnic cu două cornițe ascuțite în cap și o coadă lungă, strâns lipită de vine.

― Te-am prins, râse cu poftă bătrânul apucând și răsucind de câteva ori codița drăcușorului în jurul degetului. Ești al meu!

― Dă-mi drumul, lasă-mă! țipa și se zbătea drăcușorul. N-am să mai fac.

Marius, uimit, privea cu ochii mari cât cepele…

― Vezi? zise bătrânul. El e vinovat de tot ce se întâmplă în ultima vreme cu voi. Dar acuși îi găsesc eu ac de cojoc. Cu același cuțitaș îi scurtă lui Michiduță coada și ca și pe grafitul creionașului – o aruncă în lada cu gunoi.

Văzându-se fără coadă, dar liber, drăcușorul o luă la sănătoasa țipând și blestemând până când se făcu nevăzut.

― Bunicule, întrebă Marius cu teamă, eu nu voi mai avea niciodată un creionaș fermecat?

― Ba da, îi răspunse blând bătrânul. Iată chiar acum îți mai dăruiesc unul. Acesta însă va fi ultimul, ai grijă… Lui Michiduță îi va crește coada la loc și chiar dacă nu – se va găsi un altul ca să facă rău. Lumea e plină de draci, iar treaba lor e mereu una și aceeași – să amestece culorile, să-i facă pe oameni să vadă lumea doar cum vor ei. Oamenii însă – trebuie să fie vigilenți. Tu trebuie să fii vigilent, altfel niciodată nu vei ști care sunt adevăratele culori ale vieții. M-ai înțeles???

― Da, bunicule, și se lipi strâns de bătrân.

Pe la o amiază s-au întors acasă. În fața blocului, au observat același trandafir înflorit. Era la fel ca odinioară. Roșu, catifelat, superb. Dar ca și atunci când l-a văzut întâia oară, trandafirul stătea înconjurat de mărăcini și de gunoaie.

― Un trandafir între mărăcini? s-a întristat bunicul.

― Imediat o să fac curat, bunele. Nu-ți fă griji!

A pornit în grabă să adune gunoaiele. Când și-a terminat lucrul Marius a văzut că în jur se revarsă o lumină albă, caldă, plăcută. Lumina venea de la florile din grădiniță.

În apartament băiatul și-a găsit pereții curați. Nici pomină de drăcușori. Marius a luat o foaie de hârtie și a desenat trandafirul.

― Ce floare minunată, a zis bunicul. E floarea dragostei și a purității…

Marius nu a răspuns nimic. Mai târziu însă s-a apropiat de bătrân și l-a sărutat:

― Îți mulțumesc, bunele. Îți mulțumesc pentru creionaș. E atât de bine să poți observa frumosul din jur…

― Ai grijă, l-a sfătuit bunelul. Păstrează cu sfințenie acest cadou! Încă multe lucruri minunate îți va arăta… Aș vrea, a mai adăugat bătrânul, aș vrea nespus de mult ca în lumea noastră fiecare copil să aibă parte de câte un creion fermecat… Cine știe, a oftat munteanul, poate că odată și odată acest lucru se va întâmpla… Să sperăm… Ar fi un lucru nemaipomenit…