Gambit Turcesc

Gambit Turcesc de Boris Akunin

Capitolul întâi

ÎN CARE O FEMEIE CU VEDERI PROGRESISTE AJUNGE ÎNTR-O SITUAȚIE DISPERATĂ.

La Revue Parisienne (Paris), 14 (2) iulie 1877

Corespondentul nostru, care însoțește de două săptămâni Armata Dunăreană a Rusiei, ne informează că, printr-o ordonanță emisă ieri, 1 iulie (13 iulie pe stil european), Împăratul Alexandru aduce mulțumiri trupelor sale victorioase, care au forțat cu succes trecerea Dunării și au pătruns între hotarele statului otoman. În ordonanța imperială se spune că vrăjmașul este definitiv înfrânt și că, peste cel mult două săptămâni, deasupra Sfintei Sofia din Constantinopol se va înălța crucea pravoslavnică. În înaintarea ei, armata nu întâmpină nici o rezistență, dacă nu punem la socoteală înțepăturile ca de țânțar pe care i le administrează detașamentele așa-zișilor „bașbuzuci„ (capete demente), compuse din indivizi pe jumătate bandiți, pe jumătate partizani, faimoși prin apucăturile lor barbare, de o abominabilă ferocitate.”

FEMEIA-I CREATURĂ FRAGILĂ și nestatornică, a spus Fericitul Augustin. Acest sfânt obscurantist și misogin a avut dreptate – de o mie de ori dreptate. În orice caz, în ceea ce o privește pe o anume creatură pe numele ei Varvara Suvorova.

Totul a început ca o voioasă aventură, să vedeți însă cum s-a sfârșit. Așa-i și trebuie, proasta de ea. Maică-sa repeta fără-ncetare că, mai devreme sau mai târziu, Varea o să intre-n bucluc – și poftim, intrase. Iar în timpul unei altercații cotidiene furtunoase tatăl, om înzestrat cu o mare înțelepciune și cu o răbdare îngerească, împărțise viața fiicei sale în trei perioade: drăcușor în fustă, pedeapsa lui Dumnezeu, nihilistă smintită. Până azi Varea se mândrise cu această caracterizare și spunea că nu are de gând să se mulțumească doar cu atât, dar prea marea-i încredere în sine îi jucase o festă urâtă.

De ce, Dumnezeule mare, se învoise ea să facă popas la han, sau cum s-o fi numind spelunca asta abjectă? Pentru că Mitko-surugiul, hoțul acela ordinar, începuse să se văicărească: „S-adăpăm caiite, caiite s-adăpăm”. Poftim, i-au adăpat. Doamne, ce se face ea acum?

Varea se așezase într-un ungher al șopronului întunecos, cu podeaua acoperită de scuipat, la o masă de scânduri negeluite, și era speriată de moarte. O singură dată o mai încercase o asemenea groază crâncenă și deznădăjduită: când avea șase ani, spărsese ceașca favorită a bunicii și se ascunsese sub divan, în așteptarea inevitabilei pedepse.

Poate n-ar strica să se roage, dar femeile cu vederi progresiste nu se roagă. Iar, între timp, situația părea să devină absolut disperată.

Deci, așa. Parcursese rapid și chiar confortabil bucata de drum de la Petersburg la București trenul expres (două vagoane de pasageri și zece platforme cu piese de artilerie) o purtase în goană până în capitala principatului român în trei zile. Din pricina ochilor căprui ai domnișoarei cu părul tuns scurt, care fuma țigări cazone și nu permitea, din principiu, să i se sărute mâna, ofițerii și funcționarii din staful militar care călătoreau spre teatrul operațiunilor de război mai-mai să se omoare între ei. De câte ori trenul oprea într-o gară, Varei i se trimiteau buchete de flori și coșulețe din coajă de tei pline cu căpșuni. Ea arunca buchetele pe fereastră, pentru că socotea vulgar să primești flori, și curând fusese nevoită să renunțe și la coșulețe, pentru că o năpădise o spuzeală roșie. Altfel, călătoria fusese veselă și agreabilă, deși la nivelul inteligenței și al ideilor toți cavalerii ei erau, se-nțelege de la sine, niște nulități. Ce-i drept, unul din ei, un cornet, îl citise pe Lamartine și auzise chiar și de Schopenhauer, acesta și curte îi făcuse cu mai multă delicatețe decât ceilalți, dar Varea îi explicase, camaraderește, că merge la logodnic, după care cornetul avusese un comportament ireproșabil. Altminteri, nu arăta rău deloc, semăna cu Lermontov. Ei, dar Domnul cu el, cu cornetul. Și a doua etapă a călătoriei se desfășurase cât se poate de bine. De la București la Turnu Măgurele călătorise cu diligența. Sigur, fusese nevoită să îndure hurducăturile și să înghită nori de praf, acum însă mai avea o zvârlitură de băț până la destinația finală. După cum auzise, cartierul general al Armatei Dunărene fusese cantonat pe celălalt mal, la Țarevițî.

Urma acum să pună în aplicare ultima și cea mai importantă parte a Planului elaborat încă la Petersburg (în sinea ei, Varea așa îl numea, Plan cu „P” mare). Cu o noapte în urmă, la adăpostul întunericului, trecuse cu o lotcă Dunărea puțin în amonte de Zimnicea, acolo unde, în urmă cu două săptămâni, glorioasa Divizie a paisprezecea sub comanda generalului Dragomirov forțase invincibila barieră navală a turcilor. Dincolo de Dunăre începea teritoriul turcesc, zona operațiunilor militare, și puteai foarte bine să dai de belea. Pe drumuri mișunau patrule călări de cazaci, numai o clipă de neatenție și-ți puteai lua adio: te trimiteau în doi timpi și trei mișcări îndărăt la București. Dar Varea, fată isteață, bănuise asta și-și luase măsuri de prevedere.

Într-un sat bulgăresc de pe malul sudic al Dunării dăduse de un han tocmai la momentul potrivit. Mai departe, ca la carte: hangiul știa rusește și-i promisese că-i face el rost, pe doar cinci ruble, de un vodaci de nădejde – de o călăuză adică. Varea își cumpărase o pereche de pantaloni largi aducând a șalvari, o cămașă, cizme, o vestă fără mâneci și o cușmă stupidă din postav, își schimbase veșmintele și se transformase instantaneu dintr-o domnișoară europeană într-un plăpând adolescent bulgar. Astfel travestită nu va stârni bănuiala nici unei patrule.

Porunci anume vodaciului să o ia pe un drum ocolit, evitând așadar coloanele în marș, pentru a ajunge la Țarevițî nu dinspre nord, ci dinspre sud. Acolo, la Țarevițî, la cartierul general al armatei, se află Petea Iablokov, care-i este. De fapt, nu e foarte clar ce-i este el Varei. Logodnic? Tovarăș? Soț? Să zicem așa: fost soț și viitor logodnic. Și, firește, actualmente tovarăș.

O porniseră la drum la crăpatul zorilor, într-o căruță care hurduca și scârțâia. Surugiul, Mitkovodaciul, un individ taciturn, cu mustăți sure, care mesteca fără-ncetare tutun și scuipa pe drum în jeturi lungi și vijelioase (Varea tresărea de fiecare dată), fredonă la început ceva exotico-balcanic, apoi amuți și se adânci în gânduri – abia acum înțelegea Varea limpede în ce gânduri anume.

Putea să mă și ucidă, își spuse Varea și tresări. Și ar fi fost chiar foarte ușor, cine-ar mai fi stat să-și bată capul? Ar fi crezut cu toții că au făcut-o ăștia, cum le zice, bașbuzucii.

Dar și-așa, chiar dacă nu fusese ucisă, totul luase o întorsătură urâtă rău. Mitko-trădătorul își dusese călătoarea într-un han care aducea mai mult a cuib de bandiți, o instalase la o masă, poruncise să se aducă brânză și un urcior cu vin și o tăiase spre ușă, explicându-i prin gesturi că se întoarce imediat. Varea pornise după el, căci nu voia să rămână singură în spelunca aceea soioasă, întunecoasă și fetidă, dar Mitko îi spusese că trebuie neapărat să lipsească o vreme pentru, în sfârșit, niște nevoi firești. Cum Varea nu pricepuse, el o lămurise printr-un gest, iar ea se întorsese fâstâcită la locul ei.

Nevoile firești se lungiră peste orice limită cu putință. Varea ciuguli puțin din brânza sărată, cu gust rău, își muie buzele în vinul acriu, apoi, nemaiputând suporta atenția pe care începuseră să o manifeste față de persoana ei siniștrii mușterii ai speluncii, ieși în curte.

Ieși în curte și încremeni.

Nici urmă de căruță. Iar în căruță rămăsese geamantanul cu toate lucrurile ei. În geamantan avea și farmacia de voiaj. Iar în acea farmacie, printre tampoane de vată și bandaje, se aflau pașaportul și banii, toți banii până la ultima lăscaie.

Varea vrusese s-o ia la fugă pe drum, dar în clipa aceea ieșise din han jupânul – într-o cămașă roșie, cu nasul stacojiu, cu obrazul plin de negi – și începuse să zbiere la ea, explicându-i prin gesturi: întâi plătești, după aia pleci. Varea se întorsese, pentru că se speriase de hangiu și pentru că n-avea cu ce plăti. Se așezase binișor într-un ungher și încercase să trateze întâmplarea ca pe o aventură. Nu reușise.

În han nu era nici o altă femeie. Țăranii murdari și gălăgioși de aici se purtau altfel decât mujicii ruși. Mujicii sunt oameni cuminți și, până se îmbată, discută între ei cu jumătate de gură, pe când aceștia zbiară cât îi țin bojocii, beau la vin roșu cană după cană și izbucnesc tot timpul în hohote animalice (așa îi păreau Varei). La o masă lungă, așezată ceva mai departe, niște mușterii jucau zaruri și, de câte ori aruncau, iscau mare tărăboi. La un moment dat, începură să suduie mai abitir și-l pocniră pe un ins mărunțel, beat turtă, cu o cană de lut în cap. Insul se prăvăli sub masă, nimeni însă nu se osteni măcar să se apropie de el.

Hangiul făcu un semn din cap spre Varea și emise pesemne o remarcă savuroasă, care-i făcu pe cei de la mesele vecine să se întoarcă spre ea și să izbucnească în hohote ostile de râs. Varea se ghemui și-și trase cușma pe ochi. În han, în afară de ea, rumeni nu-și ținea căciula pe cap. Dar nu și-o putea scoate, părul i s-ar fi revărsat pe umeri. Nu avea părul prea lung: așa cum îi stătea bine unei femei moderne, Varea se tundea destul de scurt, însă tot i-ar fi trădat imediat apartenența la sexul slab. Respingătoare definiția asta dată de bărbați, „sexul slab”. Dar, vai, corectă.

Acum toate privirile erau ațintite asupra ei, numai căutături vâscoase, de rău augur. Doar jucătorilor de zaruri nu le ardea de ea, și încă unui individ abătut, cu nasul vârât în cana lui cu vin, așezat două mese mai încolo cu spatele la ea, mai aproape de tejghea. Nu-i vedea decât părul negru, tuns scurt, și tâmplele cărunte.