Blestemul dragostei

Blestemul dragostei de Louis Bromfield

Biroul lui Muller da într-o curte, înconjurată din trei părți de clădirile uzinei, iar într-a patra de o împrejmuire înaltă, deasupra cu cinci rânduri de fire țepoase și ruginite. Bariera aceasta, înălțată de Homer Flint când cu teribila grevă din 1900, nu fusese niciodată dărâmată. Mică, cu ziduri de cărămidă și cu acoperișul plin de funingine, uzina, de la început destinată să fabrice lanțuri, data din 1880. Cumpărată, apoi închisă și părăsită de corporația de Fier și Oțel Ciclop, era de curând iarăși activă. Pe fațadă se întindea un panou mare, pe care țâșnea în roșu aprins, pe fond alb:

FLINT ȘI RADER Automobile și motoare.

îi aducea aminte lui Muller cealaltă firmă, zugrăvită pe zidul roșu al prăvăliei din Chicago:

RADIER ȘI MULLER

Biciclete, reparații și accesorii.

Salon de odihnă pentru dame.

Dar aceea i se păruse, dintr-un început, ca o prietenă veche, pe când cea nouă avea un aer străin. Până și cuvintele Inginer Șef, de pe geamul întunecat al ușii dinapoia lui nu stabilea nicio legătură între amândouă. Pentru Herman Mi. Il- ler,: vorbele acelea erau goale; îi hărăzeau un simțămint de greață și de netemeinicie.

Pe. Un scaun cu șurub, la biroul său, avea alături de el o etajeră nouă, lucioasă pe ale cărei rafturi de sticlă nu era nici; o carte, afară de anuarul telefoanelor din Pentland. Când se. Uita la ele, i se părea că s-ar cuveni să le încarce de volume, dar de oare anume habar n-avea. De asemenea nu știa ce-ar putea pune în cutiile meselor. Hainele-i noi îl nenoroceau. Singura plăcere ce i-o da ele, era amintirea trudei ce și-o dase Petre, când le cumpăraseră împreună. II îmbrăcase din cap până în picioare, ca pe un manechin din vitrina unei prăvălii.

A se gândi la Petre, îi cășuna un fel de suferință. Pentru el, ca și pentru Lea, nu se pomenea de vreun Paul Rader, ci numai de Petre Radier. Paul Rader, asociatul dintr-o companie de automobile n-avea să fie niciodată pentru el Petre Radier, călărețul de circ, care-l ascultase cu bunăvoință, intr-o seară de beție. Paul Rader i se năzărea un străin, care avea aceeași mutră ca Petre, – dar ceva mai în vârstâ – cu același mers, cu aceeași voce, cu același ușor accent,. Și care totuși nu era Petre.

Miiller nu se sinchisea de titlul de Inginer Șef. Nu era sigur nici măcar că leafa lui de nouă mii de dolari— de patru ori mai mult decât avusese vreodată – îi făcea plăcere. Noua lui situație îl fâstâcea și mâhnea. Nu se închipuia șezând în scaun tot restul zilelor sale, în acel birou sclivisit, așteptând să fie „consultat14. Nu-și imagina cum are să se sfârșească așa ceva. Dar Petre hotărise, zicând că amândoi au devenit persoane importante. Se supusese, iscălise hirtii cu numele lui în cap, și-acum n-avea altceva de făcut decât să aștepte, pe când marile lui mâini osoase cereau să lucreze metalul, iar trupu-i deșirat nu dorea decât să îmbrace bluza albastră pătată de grăsime.

. Dincolo de clădirea uzinei, zărea coșurile fierăriilor mari încoronate de flăcări și de fum și, prin geam, îi sosea bătaia monotonă a baroaselor. Ferestrele bâțâiau necontenit. Vederea construcțiilor acelora enorme și larma necurmată, îl copleșea. Nu se mai simțea el însuși; i se părea că e numai o infimă parte din zgomotul și harababura aceea.

De cinci luni s! i <ișa, șezând, nădăjduind că se va întâmpla ceva. Din când în cinci, ușa se deschidea și un ucenic venea să-l roage pe domnul Miiller să binevoiască să vină la atelierul de montaj, fiindcă mecanicii nu se pricepeau. În zilele acelca se simțea copleșit; dar asta nu se întâmpla de6. I se părea că nu fusese niciodată mai nenorocit, nici chiar în epoca în care îl bătea taică-său și-i lua leafa. Cât despre Petre, îl vedea și mai rar ca pe vremea magazinului, căci era veșnic ocupat sau în călătorie de afaceri. Uneori acesta se oprea o clipă la biroul inginerului șef. Muller îl mai vedea și la reuniunile Comitetului Uzinei, când Petre, depărtat și schimbat, sta în capătul lungii mese și vorbea de lucruri de care Muller nu pricepea o boabă.

Trist, Muller, se gândea că mulți oameni îi pismuiesc norocul. Lucrase și fasonase piese până ce construise un automobil mai bun ca tot ce se făcuse până atunci, și acum uzina fabrica cu duzinele copii de pe prețioasa sa mașină. Specialiști diplomați o luaseră în primire, prăpădind vremea înoercând să-i mai aducă schimbări. Și isprava lui îi adusese un salariu de nouă mii de dolari pe an, un birou lustruit și titlul de inginer șef. Uneori regreta că a montat mașina aceea, pe lada căreia Homer Flint dăduse o raită. Poate că, fără invenția aceea, ar fi încă asociatul lui Petre, în dugheana din Chicago. Și erau oameni oare se cruceau de norocul lui!

Și el, singurul lucru pe care-l dorea, era să-și regăsească vechiul atelier, cuptorul lui, și să aibă destui gologani ca să cumpere materialul trebuitor scornirilor sale.

Veni o zi în care nu mai putu să-și rabde trindăvia; che- rrrind; pe băiatul de la birou, îl trimise să-i spună domnului Rader că dorește să-i vorbească.

Domnul Rader avea să-l primească peste un sfert de oră, î se răspunse. Deocamdată era ocupat!

încet de tot se scurseră minutele și Muller se îndreptă în sfârșit pe coridorul oolburos, până la ușa unde se citea: Biroul Președintelui, care-l umplu de prevestire, ca de obicei; căci, după ușa aceea se afla un om, care nu mai era Petre Radier.

De data asta însă nu mai putea. Deschise ușa și intră.

În fotoliul de piele și cu șurub, înaintea unei mese de lucru aaoperită de o placă de sticlă, Paul Rader purta un costum albastru închis… Când Muller pătrunse în cameră, Paul își ridică ochelarii de baga.

— Salut, zise el. Stai jos.

Luă o țigară și-i oferi și lui Muller una.

— Ce se întâmplă? • J

În căpățâna lui Miiller, creierul funcționa încet, greoi și voioșia omului acela de afaceri, așa de deosebit de tânărul călăreț pe care-l cunoscuse el odată, într-un bar la Memphis, îl zăpâcea și mai rău.

— Nimic, răspunse el domol. Numai că vreau să te ves tesc că nu pot să stau o zi mai mult învârtindu-mi degetele, în biroul ăla strălucitor.

Paul îi zâmbi.

— Nu fac nimic toată ziulica; nu-mi merit leafa!

— Ți-ai câștigat-o "înainte. Mulțumită ție s-a înjghebat afacerea. Nu ești mulțumit?

— Zău nu; nu sunt mulțumit.

Nu știa să rostească ceea ce avea de îndrugat. Îi era grea s^-i vorbească omului care se numea Paul Rader. Și pe care îl știa de Petre.

— Vrei bani mai mulți?

— Nu. Lucru mai mult vreau. Se aplecă înainte cu coatele înfipte în genunchi. Ascultă, Petre, vreau trudă. Vreau un atelier al meu. La ce-mi folosește că stau într-un birou simandicos? Eu mă simt bine numai cu sculele în ghiare. Dacă mi-ai lăsa mie un ungher, poate aș mai găsi perfecționări la trăsură, ca toți tipii ăia universitari.

Paul se sculă și stătu țeapăn înaintea ferestrei.