Calea Robilor, Cumpana Vulturilor

SFÎRȘITUL POATE FI ÎNCEPUTUL UNOR TAINE PE CARE

MINTEA URMAȘILOR CU GREU LE VA PUTEA DESLUȘI

Un martie friguros se așternu peste Viena în anul 1620. Pe străzi zăpada înghețată făcea mersul foarte anevoios. Acolo, în mijlocul unui parc uriaș, se înălța palatul prin­țului de viță basarabă Radu Șerban Voievod. Domnea pe atunci, ca urmaș al lui Rudolf al doilea, împăratul Mathias.

Încolțit de bătrînețe, de boală, de vrășmași și cu scîrba în suflet, Radu Șerban vodă se trăsese la Viena cu întreaga sa familie, unde împăratul îl miluise, dăruindu‑i pentru tot restul zilelor sale clădirea înălțată după arhitectura fri­volă a palatelor franceze. Odăile nenumărate cu ferestre mari și luminoase, sufrageriile și cămările, locuințele slu­jitorilor, a medicului de casă, chilia duhovnicului, cori­doarele lungi, întortocheate și toată aripa stîngă, locuită de doamna și domnițele ei, alcătuiau Curtea Domnească a fostului voievod român. Către sfîrșitul parcului, cu copaci bătrîni de zeci și zeci de ani, prin care cu greu răzbătea lumina soarelui, se înălța un paraclis, ce slujea ca lăcaș de închinăciune domnului și familiei sale. Pînă nu de mult, vodă îl cerceta aproape zilnic. Acolo, așezat în jilțul domnesc, cu capul plecat și gîndurile duse, în sfîrîitul lu­mînărilor, asculta ruga preotului cu glas puternic și puțin nazal, care implora mila lui Dumnezeu pentru tot ce este pieritor și supus pămîntului din lumea aceasta. Părînd uneori că doarme, Radu Șerban cumpănea starea lucrurilor, căutînd căi noi de întoarcere în Țara Românească, de unde plecase istovit, cu o mare durere în suflet.

Copilelor, de bine de rău, izbutise să le închege un viitor, căsătorindu‑le. Pe cea mare, domnița Elena, trăită de mică în dulcea și vesela capitală a imperiului, o mări­tase bine, datorită numelui și averii de care dispunea. Pe cea de a doua, Ancuța – a cărei soartă nu fusese fericită, dată fiind moartea logodnicului ei Mihăilaș vodă, feciorul lui Simion Movilă, fostul dușman al lui Radu Șerban – se gîndise părintele său să o dea tot după un prinț de viță basarabă, pribeag și el, pe numele lui Nicolae Pătrașcu, fecior al răposatului voievod Mihail. Pe acest Pătrașcu, cîndva, bătrînul voievod îl însemnase la nas, pentru a‑l face să‑i treacă pofta de domnie, atunci cînd năvălise puiandrul cu oaste de strînsură peste el. Odată grija fetelor luată, Radu Șerban Vodă începuse să se frământe din nou pentru dobîndirea scaunului domnesc al Țării Românești.

Aducerile aminte nu‑i dădeau pace, în vreme ce în­treaga curte sta îngenuncheată, rugîndu‑se. Cînd și cînd mormăia pentru sine, printre buzele groase și vinete, cu­vinte numai de el înțelese.

Se prefăcea că doarme, spre a se putea întoarce măcar cu mintea înapoi la Tîrgoviște, unde își îngropase odată cu sfîrșitul domniei și sufletul. Atît de adîncit era în gînduri. Încît nici nu‑l simți pe Dionisie Paleologul, duhovni­cul său, care‑i întindea crucea spre a o săruta. Mintea îi lucra înfrigurată, împărțind oastea în pîlcuri, cu căpitanii ei, desfășurînd‑o cu steagurile înălțate și trîmbițașii călări pe cai iuți, în timp ce el împărțea poruncile cu glas aspru și dogit. La aripa dreaptă o mie de arhebuzieri, la stînga pedestrașii lui Dragotă, apoi călărimea lui Slăvuia…

— Măria-Ta…

Dionisie Paleologul, fostul mitropolit al Moldovei, sta dinaintea domnului.

— Ce‑i?

Radu Șerban vodă deschise ochii. Cîmpul de luptă cu ostași cu tot se făcu ceață.

— În numele Domnului Dumnezeu… murmură duhov­nicul. Radu Șerban sărută crucea, de‑abia atingînd‑o cu buzele. Tîrgoviște… Țara… Teișani… Ogretin… Tîrgoviște… Țara… Alerga mintea voievodului înapoi.

— … Să ne rugăm și pentru cei ce ne iubesc și pentru cei ce ne urăsc, rostea Prea Sfîntul, înălțîndu‑și chipul.

— Nu! Radu Șerban bătu cu pumnul în brațul jilțului, aproape strigînd, încît toți cei de față încremeniră. Slujba se întrerupse. Voievodul se ridică. Era palid la față. Nici­ odată nu mă voi ruga pentru cîinele de Báthory sau pentru turci. Asta n‑ai decît s‑o faci Sfinția-Tă!

Ieși din paraclis, fără a mai adăuga vreun cuvînt.

— Pe mine mă va judeca Dumnezeu după ce va judeca faptele celor ce au dat dosul la greu, lăsînd țara și neamul prădalnicilor, răspunse Radu Șerban vodă. Nu căta, că ochii mei zăresc ca prin sită și că mîinile îmi tremură, dar mintea mi‑este tot atît de întreagă ca și a Sfinției-Tale!

— Măria-Ta, ochii minții văd mai bine decît cei meniți să zărească lucrurile pămîntești, chiar dacă trupul se pregătește pentru cele veșnice…

Radu Șerban își juca degetele pe mînerele jilțului. Nu‑i plăcea să i se vorbească de moarte.

— Ce‑mi tot cînți mie de veșnicie, Sfințite? Repede vă mai gîndiți voi, popii, la veșnicia altuia!

Dionisie Paleologul surîse ușor. Era învățat cu mîniile voievodului. Sta drept dinaintea bătrînului, care îl simțea pe duhovnic ca un abur, negru și înăbușitor.

— Să ne rugăm, Măria-Ta, căci iată, se apropie noaptea, iar noi datori sîntem a‑i ieși înainte cu mîinile împreunate și cu numele Domnului pe buze și în inimă.

— Care noapte o așteaptă Sfinția-Ta? întrebă vodă, făcîndu‑se a nu înțelege tîlcul cuvintelor rostite de înal­tul ierarh.

— Aceea care vine în fiece zi, spre a ne cerceta odihna binecuvîntată, răspunse Paleologul, ascunzîndu‑și mîinile lungi în mînecile ample ale sutanei.

— Pînă cînd va cădea noaptea la care te gîndești, mai am multe de făcut, Prea Sfinte! răspunse vodă, fără a se lăsa înșelat de blîndețea celuilalt. Căci nici eu n‑am murit pentru Țara Românească și nici Țara Românească pentru mine. Așa să știi!

— Măria-Ta, oare se cuvine a cerca puterile care nu mai pot face nimic? Căci geaba se muncește sufletul, dacă bietul nostru trup nu mai izbutește a se ridica, zise Paleologul, în vreme ce pe buze îi flutura un zîmbet abia ghicit.

— Ușoară vă e tăria și simțirea, răspunse vodă cuprins de o mare mîhnire. Toți întoarceți vorba cînd vă pomenesc de Țară. Vă furișați pe lîngă mine și cătați a vă ascunde de cuvintele mele. Încă Doamna și domnițele sînt muieri slabe și fără de minte și drept este să se teamă de gîlceavă și de bătălie. Căci mîinile lor nu sînt făcute pentru a ridica buzduganul, ci pînza de tort și acul, iar făptura muierească lăsată este de la Dumnezeu să aducă mîngîiere și alinare bărbatului care o apără și o ocrotește. Dar Sfinția-Ta? Chiar de porți sutană pînă la pămînt, tot bărbat se cheamă ca ești, de nu gresesc eu numindu‑te cu acest nume.

Dionisie Paleologul tăcea, uitîndu‑se la bătrînul voievod cu ochii aceia ai lui, aspri și neîndurători. Venise la Viena nu pentru a împărtăși soarta domnului fugar, ci pentru că viața și starea în Moldova deveniseră nesigure. Și‑apoi, ca duhovnic al principelui Radu Șerban, mai ușor poate să se apropie de împărat pentru a se înălța în scaunul Patriarhiei din Constantinopole. Or, iată că acest bătrîn care nu mai era în toate mințile îi strica socotelile. Maiestatea-Sa va trebui să fie încunoștiințat că Alteța Sa Principele Radu Șerban Basarab nu mai trăiește de mult pe această lume și că nu trebuie să se ia după scrîntelile unui bătrîn aproape orb și fără putere. Doftorul neamț, plă­tit de către Dionisie Paleologul, înainta la Curtea împără­ției înștiințări foarte îngrijorătoare, nu tocmai adevărate, privind starea sănătății voievodului.

— Măria-Ta – vorbi Paleologul într‑un tîrziu, căutînd a da vocii sale blîndețe – Țara Românească nu mai este de mult Țara Măriei-Tale.

— Minciuni spui! strigă Radu Șerban tremurînd.

— Noi ne‑am băjenit aci, fiind la mila Majestății Sale, continuă Paleologul, fără să se sinchisească de izbucnirea bătrînului.

— Țara Românească este a mea, răspunse cu ton răstit fostul voievod. Se aprinsese la față și glasul îi suna gîjîit. Și de m‑am tras aici la Viena, nici eu, nici neamul meu n‑am căzut la mila împăratului, cum spui, ci am cerut ce mi se cuvenea, ca răsplată a dreptei mele credințe arătată Majestății-Sale! Luptînd singur cu vrăjmașul, pus‑am pieptul, ca nu cumva pojarul turcului să cuprindă cu flăcările lui și hotarele împărăției, căci geaba aperi cetatea, dacă lași poarta deschisă, astfel ca ușor să le fie aprigilor vrăjmași să năvălească în casa lumilor creștine…

Se mai liniști, dar glasul tot mai păstra urme de mus­trare amară.

— Sînteți învățați cu pomenile, urmă el, cătînd să‑și desfacă bumbul de aur de la haină cu mîini șovăielnice. Se opri o clipă, încercînd să deslușească pe chipul du­hovnicului vreo nemulțumire, dar Dionisie Paleologul tă­cea, strîngînd buzele.

— Pe Moise Szekely eu l‑am gătat, unul din căpitanii mei ștergîndu‑l dintre cei vii, reluă bătrînul, și glasul i se aprinse din nou, cînd încolțise oastea Majestății sale. Ge­neralul Basta doar că nu mi s‑a tîrît la picioare. Ce făceau oștenii împărăției, în vreme ce eu îmi desfășuram oastea lîngă Brașov gătind‑o de bătaie? Chefuiau și se îmbătau cu muierile în brațe, de i‑a luat Szekely ca din oală! Lui Bàthori tot eu i‑am sfărîmat trufia, de l‑am silit să dea dosul și să‑și caute scăparea tocmai la Sibii. Pe Simion Movilă, dulăul leșilor, tot eu l‑am zdrobit, izgonindu‑l dimpreună cu tătarii lui, la Ogretin și Teișani, de nu l‑am mai putut ajunge cu toată călărimea mea. Vai și iar vai de biata Țară, de încăpea pe mîinile lui cele ticăloase, că degrabă ar fi cerșit mila turcilor, vînzînd neamul cu su­flet cu tot… Și de îmi era voia, mă înturnam pe același drum pe care l‑a făcut răposatul Mihai vodă, căci nu mi‑ar mai fi stat nimeni împotrivă. Un chiot să fi dat și Țara Românească, Moldova și Ardealul s‑ar fi strîns de­grabă sub schiptrul meu!… Ehei, Sfinția-Ta, cîrtița tră­iește sub pămînt și se tot minunează cum face vulturul de stă pe cer. De‑ale mirării! Cum de nu se prăvale el din înaltul văzduhului. Dar de îndată ce‑l vede doborît, fie de săgeată, fie de bătrînețe, iute se repede pe hoit, zicîndu‑și în sinea sa năroadă că tot ea e mai tare! Căci întotdeauna s‑au ridicat cei străini de neam, căznindu‑se a ne învăța să gîndim românește și întotdeauna i‑am învățat noi să‑și vadă de treburile lor…

Vorbele aduse pe departe îl făcură pe Dionisie Paleologul să‑și muște buzele.

— Măria-Ta, nemica din cele rostite, de domnul meu nu îmi este străin, zise Paleologul într‑un tîrziu. Din voia Domnului au fost și bune și rele…

— Ce voiești a zice, Sfinția-Ta? îl întrerupse Radu Șerban, simțind în toată ființa duhovnicului împotrivirea ascunsă.

— Voiesc a zice, Măria-Ta, că omul săvîrșește și bune și rele, răspunse prelatul, privind undeva în podea.

— Și care sînt relele săvîrșite de domnia‑mea? întrebă vodă.

— Prin rele înțeleg acele lucruri care n‑ar fi trebuit să se întîmple, zise Dionisie.

— Ci vorbește odată deschis, părinte, nu te mai da după ulucă, îl repezi bătrînul.

— Poate că de nu făcea Măria-Sa, doamna Elisabeta, act de supunere împăratului, Țara Moldovei n‑ar fi fost trecută prin foc și sabie, spuse Dionisie, amintind prin aceste vorbe că Radu Șerban a îndemnat‑o să se supună împăratului habsburg. Pesemne că așa a fost voia Domnului, ca biata muiere a lui Ieremia Movilă să ispășească la Drăcșani păcatul de a se fi lăsat ispitită!… De data asta, Dionisie vorbise fără ocol.

— Eu n‑am îndemnat‑o să se înconjoare de leși și nici să‑și dea fetele după craii lor… Și‑apoi feliul războiului a fost de la început greșit. Nu te tragi în codru cu o mînă de osteni și aceia în plată, cercînd să oprești năvala spahiilor și a ienicerilor. Și dacă a pățit rușinea și batjocura de’au spurcat‑o păgînul, apoi tot vina ei a fost, că de fugea ar fi scăpat. Numai că Moviloaia, ce‑i drept, Prea-Sfinte, era trufașă și frumoasă și turcilor le place tot ce‑i frumos, adăugă Radu vodă cu o ușoară umbră de ironie… Dar Sfinția-Ta pe unde erai, cînd se întîmplau toate astea? mai întrebă.