Tradatorul Mariei Sale

I. AȘA GLĂSUIT‑AU BOIERII!…

ra înspre sfîrșitul anului 1571. Țara Moldovei încerca să se liniștească asemenea apei răscolite de valuri, după ani grei de furtună cu năvăliri și jaf, cu moarte și prădăciune, cu domni fugari și nevolnici, căci de la moartea lui Petru vodă Rareș, Scaunul țării încăpuse pe mîini nevrednice și slabe.Cînd văzu că boierii se unesc cu biserica spre a‑l izgoni, Ilie vodă, temîndu‑și viața, fugi la turci unde, lepădîndu‑și credința, îmbrățișă religia mahomedană scuipînd de trei ori crucea și călcînd‑o în picioare. Și astfel feciorul lui Petru vodă Rareș, în ale cărui vine curgea sînge mușatin, deveni unealta asupritorilor țării sale. Frate‑său, Ștefan vodă, nu a putut ține nici el multă vreme piept boierilor și căzu ucis de aceștia la podul de la Țuțora. Apoi, pe tronul Moldovei se urcă un alt Petru vodă, căruia i se zicea Alexandru Lăpușneanu. Îi urmă Despot vodă, acestuia Tomșa, și iar Lăpușneanu care s‑a prăpădit, zic unii, în urma unui complot pus la cale de boieri și de care n‑ar fi fost străină nici Ruxandra, doamna sa. Acest Lăpușneanu lăsă urmaș pe Bogdan, care copil fiind încă, grija domniei o purta mumă‑sa, Ruxandra, dimpreună cu boierii cei mari ai Țării. Săvîrșindu‑se Ruxandra din viață, Bogdan, feciorul Lăpușneanului, tînăr și nepriceput în ale domniei, se îndepărtă de boierii bătrîni și de politica dusă pînă atunci de aceștia și, înconjurîndu‑se de cei de o vîrstă cu el, se lipi de leși fără a mai ține seama de sfaturile celor oare juruiseră la patul de moarte al Ruxandrei că vor fi pentru coconul ei domnesc părinți și sfetnici. În dimineața aceea de toamnă, cînd încă mai foșneau frunzele și vremea încă mai păstra peste pămînt culoarea mierii, logofătul Gavril și marele portar al Sucevei, Dumitru, luară îngîndurați calea ce ducea la curtea domnească. Tăcură tot drumul, pregătind fiecare în minte tot ce avea de spus tînărului și zvăpăiatului voievod. Treceau pe uliță încet, în legănatul liniștit al cailor, urmați doar de cîțiva slujitori. Purtau vestmînt din postav, cu flori de aur, încinși cu brîie late din mătase, ținînd fiecare mîna stîngă pe prăselele hangerului bătut cu pietre scumpe. Pe umeri, mantaua țesută cu fir și tivită cu mărgăritare flutura ușor. Peste nădragii strîmți erau trase cizme scurte din piele galbenă fără toc. La oblînc, în dreapta, se legănau săbiile turcești. Capul le era acoperit cu cîte o pălărie cu calota rotundă, avînd borurile îmblănite cu zibelină.La timpul acela ulițele erau pustii, oamenii fiind duși care încotro. Micul alai împrăștie copiii care se hîrjoneau prin mijlocul drumului, făcîndu‑i să se oprească ceva mai departe și să privească pe călăreți pînă cînd aceștia cotiră la dreapta, luînd‑o pe ulița mare.

― Belea pe capul nostru, mîrîi în barbă marele portar al Sucevei.

― Ce zici domnia‑ta? întrebă logofătul Gavril care nu auzise bine.

― Zic, logofete Gavril, că decît plod necopt la minte mai bine stăpîn străin! Nu zic bine? Întoarse capul privind întrebător pe logofăt.

― Hmm! Cine știe? Fi‑va bine? Au fi‑va rău?… răspunse Gavril încercînd să‑și stăpînească roibul care o luase la trap întins. Și iar tăcură o vreme. Slujitorii veneau în urma lor în țăcănitul liniștit al cailor. Purtau cușme țuguiate și pieptare tari din piele de bivol, umplute cu cîlți, pentru a feri pieptul de săgeată vicleană sau de limba șerpească a jungherului. Șeile erau din lemn peste care erau așezate pături ușoare îndoite în patru și strînse bine pe sub burțile cailor cu chingi de pînză și frînghie.

― Oare măria‑sa va ține seamă de vorbele noastre? Ce gîndești domnia‑ta, logofete? întrebă Dumitru, din ce în ce mai neliniștit, cu cît se apropia de curtea lui vodă.

― Nu ni‑e dat a ști ce gîndește mintea semenului nostru, jupîn portar, răspunse Gavril.

Ajunși în fața porții domnești se opriră așteptînd. Poarta se deschise îndată și cei doi intrară urmați de slujitori care săriră repede de pe cai și, punîndu‑se piuă, ajutară boierilor să descalece. Mai marele strajei domnești li se închină după cuviință, dîndu‑i în grija cămărașului care se grăbi să‑i anunțe lui vodă. Tînărul domn avu un gest de lehamite. Se depărtă de tinerii curteni și așezîndu‑se în jilț făcu semn cămărașului. Ușile mari se deschiseră și cei doi boieri pășiră în sala mare a tronului. Făcură amîndoi cîte o plecăciune adîncă și, în vreme ce erau încă plecați, Bogdan schimbă o privire veselă cu cei doi curteni ai săi, Horbotă și Bielski, care pufniră în rîs. Celălalt curtean, Cristea, sta ceva mai deoparte. Bătrînii boieri se înălțară anevoie. Rîsul celor tineri îi făcu să roșească de mînie și rușine.

― Ce vești rele nu v‑au dat pace de v‑au mînat încoace cu noaptea în cap, boieri dumneavoastră? îi întrebă vodă batjocoritor jucîndu‑se cu jungherul pe care tot îl trăgea afară pe jumătate, ca apoi să‑i izbească mînerul cu podul palmei, făcînd să se audă țăcănitul metalic al lamei închisă în întunericul rece al tecii de argint, bătută în pietre scumpe.

Era un tinerel firav, cu fața palidă, cu ochi negri, lîncezi, aproape muierești. Gura frumos arcuită, cu buza de jos ceva mai groasă, purta o ușoară umbră de mustață, în vreme ce buclele arămii scăpate de sub cușma cu surguci din pene de cocor se revărsau peste gulerul dulamei îmblănite cu samur. Un lanț de aur cu mărgăritare se petrecea de două ori în jurul gîtului, atîrnînd spre poale.

― Se pare că aveți a‑mi spune lucruri osebite! continuă Bogdan privind țintă la cei doi boieri cu ochii aceia lîncezi de muiere. Îi cîntărea în gînd. „Logofătul Gavril este un fricos bătrîn gata a se ascunde și în bortă de șoarece, gîndi Bogdan. Celuilalt boier, Dumitru, i‑a crescut o piele pe ochi și pe minte, nevăzînd nimic în afară de capugiul sultanului ce vine cu firmanul de mazilire!” Vodă se foi pe scaun pe cînd cei trei curteni ai săi se făceau că au treabă, trăgînd cu coada ochiului la cei doi bătrîni.

― Măria‑ta, îndrăzni logofătul Gavril, avem a‑ți spune vorbe de taină. Ochii cu vinișoare roșii ai bătrînului se opriră asupra celor trei boieri tineri. Bogdan făcu semn acestora, care se retraseră mînioși și nemulțumiți.

― Grăiește, jupîn logofete! îl îmbie Bogdan pe Gavril.

― Măria‑ta, bîigui, îi e greu țării. Se opri cu ochii la vodă.

― Îi e greu țării? De cînd, logofete? întrebă Bogdan prefăcîndu‑se mirat.

― De cînd petrecerile nu mai iau sfîrșit, continuă Gavril. Se miră și el de curajul care l‑a apucat. Marele portar Dumitru se trase ceva mai la o parte pentru a‑i arăta domnului că el nu e la o simțire cu logofătul.

― Foarte bine, răspunse Bogdan. Să petreacă oamenii! De aceea sînt lăsați pe pămînt de bunul Dumnezeu. Se făcu a nu înțelege unde bate logofătul. Și pentru ce te îngrijești domnia‑ta de greul țării? întrebă vodă zeflemitor, jucîndu‑se cu lănțugul de aur de la gît. Nu cumva ai ajuns în nevoie? Ori moșiile pe care le ai au ajuns sterpe? Că doar nu de greul țării îți este domniei tale și nici de birul pe care îl plătește norodul!

― Măria‑ta, țara e secătuită, își luă curaj logofătul. Și avem știință că vrei să te îndepărtezi de măritul sultan care la toți ne poartă de grijă.

― Aaa, aici voit‑ai să ajungi, logofete? Întinzîn‑du‑și mai bine picioarele se lăți în scaun. Păi de ce te învîrtești în jurul vorbelor neavînd curajul a‑mi spune? Dădu capul pe spate începînd a rîde.

Logofătul Gavril se întoarse înspre boierul Dumitru cerîndu‑i ajutorul. Acesta se făcu a privi în podea. După o clipă însă ridică privirea și, înaintînd cîțiva pași, spuse:

― Doamne, rogu‑te, ascultă vorbele noastre ca mai bătrîni boieri de țară ce sîntem, noi care am rămas cu credință și dragoste părintească lîngă măria‑ta… Se opri oleacă pentru a‑și trage sufletul, moment prielnic pentru Bogdan de a răspunde.

― Care‑i rostul acestor vorbe, boieri dumneavoastră? Purtatu‑m‑am cum nu se cuvine cu bărbile albe? Păgubitu‑v‑am cu ceva? Smintitu‑v‑am rosturile și ocinele? îi întrebă Bogdan simțind cum îl apucă mînia aceea copilărească.

― Nu, măria‑ta, răspunseră într‑un glas cei doi boieri.

― Atunci, pentru ce v‑ați sculat amîndoi și, venind în fața mea, mă mustrați cu învinuiri și văicăreli?

― Măria‑ta, glăsui logofătul Gavril, nu ne judeca în felul acesta că noi, sărmanii, binele măriei‑tale îl dorim și Ruxandra Doamna, odihnească‑se în vecii vecilor, cu glas de moarte ne‑a lăsat rugămintea de a sta întotdeauna în preajma măriei‑tale pentru a te apăra de cele dușmănești și de neprieteni.

Bogdan surise privind pieziș înspre cei doi boieri. Nu‑i iubea, dar de hatîrul mîne‑si i‑a ținut lîngă el. Simțea în spinare tutela celor doi, așa, ca o mare greutate ce nu‑i îngăduia nici să respire. Și‑apoi, bătrînii văd în toate numai nenorociri, fiindcă le e capul împuiat de moarte și de întunerec.

― Măria‑ta, nu te îndepărta de țară și de vechii prieteni, că atîta vreme cît nu poți ține bine paloș în mîini și nici buzdugan cu care să‑l mustri pe vrăjmaș bătîndu‑l peste fălci, tot degeaba e și în nefolosul măriei‑tale ieste, spuse și Dumitru gîfîind de efort.

Bogdan simți cum i se urcă sîngele în cap. Bătrînii ăștia nesuferiți îl mustrau ca pe un prunc de țîță. Dreptate avea Bielski, tînărul leah, care cînta atît de frumos la lăută și știa a se întrece cu sulița: „Să nu uiți, măria‑ta, că, de vreme ce le asculți vorbele, trebuie să te și pleci lor!” „N‑am să mă plec lor, ci oi face după voia și mintea mea”, gîndi vodă.

― Uitat‑ai domnia‑ta, se adresă el lui Gavril logofătul, și e drept și în firea lucrurilor să uiți la anii pe care îi porți și care sînt destul de înaintați, chiar prea înaintați, accentuă Bogdan, uitat‑ai cum spun, că leahul de care te temi este mai aproape de Moldova decît turcul de care tot îmi îndrugă domnia‑ta?

― Doamne, nu merit pedeapsa vorbelor tale pline de înțelepciune tinerească, răspunse Gavril tremurînd de rușine pentru vorbele de ocară pe care i le adresase tînărul voievod. Se retrase smerit cîțiva pași.

― Apăi,… logofete, oi mai chibzui la cele spuse de domnia‑ta, îi spuse Bogdan înăbușindu‑și un căscat. Rogu‑te însă acuma să te întorci la casele domniei‑tale, unde, după ce te vei așeza pe cuptor, vei avea vreme să cugeti și la cele spuse de mine!

― Facă‑se voia ta, doamne, murmură bătrînul și după ce se apropie, sărută mîna plină de inele, făcu o plecăciune greoaie și se mistui ca o umbră printre coloanele sălii, urmărit de privirile batjocoritoare ale tînărului domn. Văzînd pe Dumitru care nu se clintise din loc, se întoarse către el.