Dacia Felix – volumul 1

PROLOG

ó

Povîrnișul sud-estic al dealului capitolin era înțesat de mulțime și totuși noi și noi pîlcuri veneau mereu, so­seau de pretutindeni.

Pe Vicus Jugaris, drum ce înconjoară Capitoliul dinspre miazăzi, curgea un torent urlător. Oprindu-se o clipă în fața șirului de ostași se opinti, îl rupse și năvăli pe cele o sută de trepte ale scării ce suie coasta abruptă dinspre Tibru. Un alt torent omenesc inundă locul între povîrniș, templul Con­cordiei și Vistierie. Un al treilea ocoli sinistra masă a închi­sorii Mamertina, pe suișul drumului Argentarius, contopindu-se cu gloatele strînse deja în fața scărilor Monetăriei.

Mai în glumă, mai în serios, mulțimea rupse toate cordoa­nele de pretorieni, împînzind tot dealul. Atît de impetuoși cînd vine vorba de distracții și priveliști, locuitorii Romei se opriră plini de respect și teamă în fața scărilor monumen­tale care duc sus spre templul lui Jovis. Magnificul edificiu își scînteia marmurile, amenințîndu-i parcă pe cei îndrăzneți cu fulgerele marelui zeu.

Lacomi de distracții, cetățenii Romei, cu mic cu mare, bărbați, femei, bogați, săraci, liberi ori sclavi, adică toți acei ce nu se aflau în dosul zăbrelelor, ferecați în lanțuri, se îndrep­tară spre centru, părăsindu-și cu nepăsare treburile și neca­zurile. Se grăbiră gălăgioși într-acolo unde perspectiva Urbei se lărgește în mari esplanade, forumuri și pieți, unde orbitoa­rele marmure ale frontoanelor se succed cu umbrele răcoroase ale porticelor; unde edificiile civile alternează cu templele și unde peste tot se înalță splendide columne, obeliscuri, statui.

Deasupra mării de capete, clădirile dealului capitolin pă­reau niște insule. Templul Junonei era de mult înciorchinat de curioși. Încă din zori locurile cele mai bune fură ocupate de către slujitorii și sclavii de seamă ai demnitarilor, iar tera­sele acoperișului de pe Auguraculum erau acoperite de albul imaculat al tagmei numeroase de auguri. Clădirile Monetăriei și ale Vistieriei se împestrițară de mozaicul curioșilor.

De acolo, de sus, panorama orașului se desfășura în toată măreața-i frumusețe. Pînă-n zare, departe, unde contururile colinelor se topeau în boarea caldă a dimineții, șerpuiau al­biile de marmură ale arterelor principale, purtînd puhoaie omenești. Numai dincolo de grădinile albăstrui ale dealului Pincius și mătăhăloasele cazărmi pretoriene, dincolo de ape­ductele de pe colina Caelius și dincolo de panglica șerpuitoare a Tibrului, depărtarea și pîcla de praf opreau vederea spre Roma cartierelor mărginașe, a cîmpurilor de exerciții și a mlaș­tinilor Campaniei.

Trăind intens evenimentul, cetățenii Romei gustau din plin odihna neașteptată.

Teatrul serbărilor cuprindea tot orașul din incinta zidurilor. Dimineața, pe Via Sacra, trebuia să pornească o procesiune spre templul lui Jovis. Însuși împăratul trebuia să fie de față, obligînd astfel prezența tuturor cetățenilor de vază, a tot ce este mai influent, mai bogat și mai ilustru. După ce „divinul” împărat va oficia serviciul religios, cortegiul va coborî spre Curia Hostilia, unde senatul va primi delegația regelui Decebal, pe solii acelui popor barbar, pe care geniul militar al lui Traian îl biruise, dar nu-l strivise încă.

Acesta era miezul evenimentului și fiecare voia să-i vadă pe acești dușmani de moarte care de zeci de ani amenință și co­tropesc provinciile romane.

Ca o încoronare firească a bucuriilor acelei zile, fură anun­țate numeroase spectacole. Nici un amfiteatru, nici o arenă, nici un cîmp de exerciții nu va rămîne închis după amiază. Programul luptelor și al întrecerilor atletice nu înceta să fie obiectul discuțiilor, cetățenii încheiau pariuri. Numele vesti­ților gladiatori și conducători de quadrige erau puse la bătaie cu o pasiune de care numai locuitorii Romei erau în stare.

Nu-i păsa nimănui că nu va reuși să ocupe un loc bun pe Via Sacra ori pe dealul capitolin, după cum nu-i păsa că nu va putea răzbi prin mulțimea adunată în jurul Curiei, erau doar atîtea alte distracții. Dacă cineva nu va putea căpăta un loc la Circul Maximus, îl va avea la Circul Flaminius; dacă nu va avea noroc la Colosseum, îl va avea de bună seamă la Hippodrom.

Trecuseră trei ore de cînd răsărise soarele, trei ore de tălăzuire și zbucium; mulțimile începură să obosească, cînd, în sfîrșit, dinspre Via Sacra se auziră sunînd trîmbițele de argint ale gărzii imperiale. Mulțimea neliniștită se înghesui reîncepînd vacarmul, dar, îndată ce se comprimă la maxim, se molcomi. Zgomotul, la început asurzitor, scăzu pînă la murmur.

Așteptarea plină de nerăbdare, ce se așternu ca un giul­giu, se sfîșie deodată de tropotul cohortelor de cavalerie, scînteietoare în platoșele lor din solzi auriți. În fața rîndurilor nesfîrșite de cai focoși mulțimea se desfăcu gemînd, comprimîndu-se, croind în monolitul ei o pîrtie. În urma călă­reților apărură manipuli de pedestrași. Desfășurîndu-se cu re­peziciune de-a lungul drumului croit, ostașii, cu fața spre mulțime, își încleștară mîinile pe lăncile întinse orizontal și se proptiră bine în picioare.

De astă dată plebea nu mai reacționa în nici un fel căci timpul glumelor trecuse. Cu pretorienii voinici, bine hrăniți, nu era de glumă.

În liniștea ce se așternu peste întreg dealul capitolin în dimineața aceea de început de vară a anului 856 de la întemeierea Romei, nu se mai auzea decît țăcănitul copitelor pe plăci de granit și tropăitul grăbit al soldaților care-și ocu­pau posturile de-a lungul întregului traseu.

ó

Cîțiva cetățeni întreprinzători erau cocoțați pe postamen­tul unei statui și cei din jur, mai puțin matinali, îi invidiau sincer pentru acest avantaj. Orice s-ar spune, un soclu nu e o tribună și nici lojă, dar de pe el totul se vede ca în palmă.

Unul din acești privilegiați, tînăr, oacheș, neastîmpărat, fudul în zdrențele lui de locuitor al cartierelor mărginașe, își asumase rolul de crainic.

— Au apărut lecticile senatorilor, strigă tînărul.

Un sirian bondoc, în straie bogate și pestrițe, se agita la baza soclului, văitîndu-se mereu:

— Vai mie! numai eu nu văd nimic. Vai, vai!

— Copiii senatorilor îi însoțesc călări!

— Ce necaz, ce necaz că nu-i pot vedea! se căina sirianul.

— Spune mai departe, spune! îl îndemna pe tînăr un meseriaș spătos, sprijinit de soclul statuii.

— Nu-i știu pe toți, dar iată-i pe Cerealis, Priscus, Nepos, Lepidus, Sabinus. Nu-i cunosc pe toți, sînt cîteva sute.

— Vai, vai, doar pentru asta am venit la Roma! se tînguia sirianul lovindu-se cu pumnul în piept. Apoi, luînd o hotărîre, îl trase pe tînăr de picior.

— Lasă-mă să mă urc în locul tău, îți voi plăti. Privindu-l batjocoritor, tînărul zise rîzînd:

— Să-ți las această lojă augustană, pentru banii tăi de aramă? Păstrează-i!