Fiul Adoptiv – volumul 2

„Nune est bibendum”

(Și acum să ne veselim, să bem)

Culegînd din fugă mirezmele pajiștilor, dumbrăvilor, livezilor, vîntul montan părea că-și păstrează în­tregul elan pentru întinderea nesfîrșită a mării, unde avangărzile sale străvezii, mînînd către apus turmele speriate ale valurilor, au și început să smulgă și să spulbere spuma de pe coamele lor.

În năzuința sa către mare, vîntul, sîcîit de obstacolele puse în cale, mătura de-a curmezișul marele drum pie­truit — Via Flaminia, care venea dinspre miazănoapte spre Roma.

Năpustindu-se în pinii străvechi, negri și noduroși, plantați de-a lungul șoselei, îi scărmăna vijelios, înecînd în freamătul cetinii lor zgomotul a mii de pași, țăcănitul copitelor, uruitul roților. Umfla mantiile călă­reților, flutura penajele căștilor, zburlea coamele cailor, smucea din mîinile stegarilor acvilele și semnele de co­horte, lipea tunicile de corp îngreunînd mersul, pocnea în coviltirele carelor cu poveri.

Zburînd pe deasupra oștirii, lungite în mersul ei pe mile[1] întregi, smulgea din vuiet și freamăt crîmpeie de cîntece ostășești, sunete de trîmbițe, zăngănit de arme, vorbe de duh, voioase, pline de bucuria întoarcerii, pline de așteptarea desfătărilor fără număr. Și peste toate, freamătul maiestuos al pinilor răvășiți de neobosita pu­tere a vîntului în goană peste șosea, în aceleași rafale lungi, aceleași scurte potoliri.

Numai oamenii, cu ale lor, erau mereu alții. Pe ace­lași drum au mărșăluit cîndva legiunile lui Marius, ale dușmanului său de moarte — Sylla, ale lui Pompeius și Caesar. Peste aceste pietre au răsunat cîndva pașii armatei de gladiatori și sclavi ai legendarului Spartacus și ai atîtor alți conducători de oști, mereu alții.

Nu mai era mult pînă la Roma, după cum nici soarele, coborînd într-o apoteotică învălmășire de nori, nu mai avea mult pînă să asfințească. Razele piezișe aprindeau roșul cald al tulpinilor de pini, învăluind firea întreagă într-o diafană lumină aurie.

Din cauza lipsei corăbiilor, căci flotele din Mare Nostrum se aflau în porturile Asiei și Africii, legiunile care au luptat în Dacia au trebuit să ocolească Adriatica, așternîndu-se la drum prin Singidunum, Noviodunum, Aquilea, Bononia. Aproape treizeci de zile le-au trebuit ca să ajungă pînă la Roma, la triumful lor și al lui Traian. De altfel, tot drumul acesta, lung, pe alocuri anevoios, era asemănător unui triumf. Campînd în preaj­ma orașelor, răsfățați de senatele provinciale și consi­liile orășenești, fericiți că nu mai este nevoie să se oste­nească în fiecare seară cu săparea șanțurilor și înălțarea valurilor de pămînt, după cum s-au ostenit în Dacia, ca să se poată odihni în oarecare liniște, oștenii s-au grăbit cît au putut. De-a lungul întregului traseu ovațiile nu mai conteneau, mai ales în provinciile megieșe cu Dacia, în Moesia, Illyria, Pannonia, locuitorii jubilau la gîndul că de acum satele și orașele lor nu vor mai fi amenin­țate, că agoniseala, libertatea și chiar viața lor nu vor mai depinde de bunul plac al năvălitorilor. Peste tot, oficialitățile ordonau slujbe de mulțumire, înălțau altare, puneau pietre votive în cinstea marelui și bunului Iupiter, atotrăzbunătorului Marte și a augustului cezar, imperator Marcus Ulpius Nerva Traianus. Populațiile din drumul lor se întreceau în procurarea hranei și a fura­jelor pentru oștire, știind că această contribuție, oricît ar fi ea de apăsătoare, îi va despăgubi cu vîrf și îndesat în anii de pace ce vor urma.

De la jumătatea drumului, împăratul însoțit numai de statul său major, părăsi armata, ajungînd cu două zile înaintea ei la Roma, mai bine zis la cîmpul lui Marte, unde se instală într-un cort. Tradiția și legea nu-i permiteau unui conducător de oști să pătrundă în incinta cetății, decît după concedierea armatei și depu­nerea insignelor de general.

Prin apropiere, tot în afara zidurilor, se afla templul zeiței războiului, Bellona, nedespărțita tovarășă a lui Marte. Pe altarul acestui templu, învingătorul dacilor depuse cererea de a-și sărbători triumful, adresată se­natului, urmînd ca preotul și preoteasa Bellonei să mij­locească între el și forul suprem al statului. De la Caesar încoace aceste obiceiuri și-au pierdut semnificația, la origine profund republicană, care puneau stavilă, în ascensiunea unor conducători de oști ambițioși, către tira­nie. Traian, deși era stăpînul absolut al statului roman, poate mai mult decît alți cezari, dorea să-i redea obi­ceiului străvechia strălucire.

Nu toate oștile care luaseră parte la cucerirea Daciei se îndreptau către Roma. Legiunea ai XIII-a Gemina, bunăoară, fusese lăsată în Apulum, oraș situat în inima noii provincii Dacia. De asemenea, multe cohorte din alte legiuni, precum și multe unități auxiliare ale alia­ților, s-au reîntors în garnizoanele lor înșirate de-a lun­gul Danubiului, sau la granița de nord-est a imperiului, învecinată cu vastele teritorii împădurite și pline de smîrcuri ale semințiilor germanice libere. Numai de dragul triumfului Traian n-ar fi îndrăznit să-și retragă oștile de la hotare. Luase cu el pretorienii și corpurile de elită italice, adăugîndu-le un mare număr de oșteni care s-au distins în luptă, formînd din ei cîte două co­horte alese pentru fiecare legiune.

În seara aceea vîntoasă a zilei a VII-a înaintea Ide­lor lui Iunie, în freamătul răscolitor al pinilor seculari, oastea celor aleși intra în cantonamentul pregătit din timp, cu grijă și minuțiozitate de către tribunii militari și edilii Romei.

La lumina puțină a soarelui roșu, imens și turtit, care apunea dincolo de fluviu, unitățile, dirijate de curieri că­lări, intrau în lagărul imens, ocupîndu-și locurile desti­nate fiecăreia.

Pentru ostașii care au petrecut ani în șir în provin­ciile imperiului ori pe teritoriile barbarilor, a campa în preajma Cetății Eterne era o mare desfătare, pentru unii cu totul nouă, neîncercată, pentru alții — reîmpros­pătarea plăcerilor al căror gust se ștersese cu timpul. Văzîndu-și de treabă, ei aruncau din cînd în cînd pri­viri curioase, pline de nerăbdare, către imensul oraș, ale cărui ziduri, turnuri, edificii și monumente încă mai scli­peau în razele piezișe.