Auzit-ati d-un Jian

Spaimele ciumei, de care și-a legat pentru vecie numele Vodă Caragea, înce¬puseră a se risipi. Dar cum pe alocuri semnele lăsate de năprasnica molimă mai dăinuiau încă, domnitorul slobozise poruncă strașnică agiei și altor diri¬guitori întru păzirea bunei rînduieli să grijească de cele trebuitoare pentru a îndepărta orice urmă care ar mai aminti de groaza prin care trecuseră supușii lui.

Cu chin cu vai, mai ales cu vai! viața începea a se așeza din nou în tiparele de mai înainte și parcă și stăpînitorii, de la hospodarul țării pînă la ultimul taxindar se purtau mai cu blîndețe față de norodul de rînd.

Dar milosîrdia domnească n-a ținut mult. Alte griji au venit să împovăreze gîndurile fanariotului. Prin omul lui de la Stambul, aflase de-o anume nemulțu¬mire a Sultanului, fiindcă întîrziase cu trimiterea haraciului. Ajunsese și la urechea marelui stăpîn vestea despre boliștea care bîntuise țara, dar – gîndea el – asta era treaba bey-ului de la București pe care-l căftănise, dîndu-i și rang de pașă cu două tuiuri, spre a fi ascultător și cu osîrdie față de îndatoririle către Înalta Poartă. Caragea ajunse iute la convingerea că, oricum, cămașa e mai aproape de piele decît caftanul și oricît de mare i-ar fi fost milostenia pentru norodul aflat sub oblăduirea sa, datoria trebuia împlinită, și cît mai degrabă. Sultanul nu știe multe și-odată te trezești cu imbrohorul care-ți aruncă pe umăr năframa neagră de mazil...

Pe de altă parte, mai aflase Măria Sa că în părțile Olteniei un boiernaș de țară ridica steag de răzmeriță, dar nu putuse să-l prindă cu nimic care să-l îndrituiască a-i pune capul sub satîr. Ar fi făcut-o el dacă nu s-ar fi temut de cîțiva boieri olteni, mari în cin și cu destulă putere a se împotrivi la nesocotirea pravilei. Încercase odată să-i ispitească dacă n-ar fi bine ca „pravila veche” să mai fie lăsată de-o parte uneori, dar nu izbutise să dobîndească încuviințare. Și cît era el de Vodă înțelesese că trebuie să-și plece urechea și la părerea lor – mai ales că fără boieri, chiverniseala către care năzuia nu se putea împlini. Așa cum auzise că s-a mai întîmplat și cu alții de-au stat în jilțul domnesc înaintea lui, boierii nemulțu¬miți l-ar vicleni la Stambul și-ar putea să-și piardă dom¬nia, ajungînd mai sărac de cum era cînd a venit aici; ba, pe lîngă pierderea averii pe care abia începuse a o-ncropi, își putea pierde și capul, că banul e ochiul dracu¬lui și boierii-ăi mari nu se scumpesc cînd e vorba de-un cap ca al lui, iar la Înal¬ta Poartă sînt destui dregători iubitori de aur. Dacă Sultanul l-ar mai îngădui cu trimite-rea haraciului – e aproape sigur c-ar fi neiertător, de-ar afla că-n Țara Românească, mocnește gînd de răzvrătire ce amenință să strice liniștea stator¬ni¬cită în locurile astea aducătoare de belșug în haznaua și cămările împărăției.

Oricum o sucea, nu ieșea la socoteală. Hotărî ca deo¬camdată să zorească strîn¬gerea birurilor pentru împlinirea datoriei către Sultan și pe lîngă pungile cu galbeni să mai adauge niște peșcheșuri împărătești ca să-l îmbuneze și să-l facă a nu lua în seama, trecătoarea nevolnicie a celui pus spre păzirea bunei rîn¬du¬¬ieli în Valahia.

Dar oricît de grijuliu era să nu-și atragă mînia stăpînului, Vodă Caragea nu uita o clipă că domnia este trecă¬toare și că trebuie să se îngrijească și de îndes¬tu¬larea pun¬gii sale, spre a-și asiguripsi trai lipsit de griji la vremea cînd, alungat din scaun, va fi nevoit să-și ducă zilele în cine știe ce ostrov al Levantului. Asta dacă are noroc; nu o dată îl cutremurase fior rece, de parcă vedea aievea șnurul de mătase al hadîmbului încolăcindu-i gîtul și sugrumîndu-l ca pe Vodă Han¬ger¬li.

Oricum, aurul face minuni! Și slobozi porunci să se înceapă strîngerea biru¬rilor, fără vreo îngăduință.

Se dezlănțui iar, mai cumplită ca pînă atunci, teroarea zapciilor și taxin¬da¬rilor...

Dacă tîrgoveții izbuteau să-și împlinească angaralele, ca unii care, fie negu¬ță¬tori, fie meșteșugari, puteau agonisi mai ușor banul, pentru țăran, urgisirea ajunse de neîndu¬rat. Slujitorii domnești băteau și căzneau de țipa fiu din maică, iar deseori, unde nu izbutea harapnicul, lovea hangerul. În afara jugului domniei ce apăsa greu grumazul țăranului, se abătea asupră-i și împilarea boierilor, care și ei aveau dragoste mare pentru umplerea sipetelor.

Cînd, încolțit din toate părțile, îi ajungea cuțitul la os, țăranul își lua lu¬mea-n cap, punea mîna pe secure, lovea în spoliatori și înfunda codrul.

Adunați în cete, călcau conacele, se hărțuiau cu poterele, băgînd spaima în asupritori. Unii cădeau, răpuși de plumbii vrăjmașilor, dar ca dintr-un izvor nesecat al neamului, tare de cuget la ceas de cumpănă, se ridicau alții care le luau locul. Sosise clipa răscrucii vremilor, cînd povața și îndemnul Vladimi¬res¬cului, asemeni unor trîmbe nevăzute, chemau laolaltă inimi arzînde în focul dragostei de libertate.

Într-o dimineață de vară plină, de pe Podul Beilicului năvăli în galopul cailor o caleașcă, pe ușile căreia o mînă dibace zugrăvise în roșu și auriu, după moda vremii de la începutul veacului al nouăsprezecelea, herbul familiei Calafatenilor.

Încălecat pe rotașul din dreapta, surugiul slobozea chiote ascuțite, îndem¬nînd caii la goană nebună, știind el și din alte prilejuri că stăpînul, ajuns unde voia, mai devreme decît socotise, o să-i arunce drept mulțumire un sfanț de argint, pe care o să-l spînzure pe cîteva ocale de vin și-o ciosvîrtă de pastramă la Hanul Castrișoaiei.

Răsucindu-și harapnicul în vînt și troznind cu mește¬șug la urechile cailor, surugiul îndrumă caleașca spre porțile Casei Domnești, care – după focul cel mare ce mistuise o bună parte din oraș, prefăcînd în scrum și Curtea Nouă din Dealu Spirii ridicată de Alexandru Ipsilanti – se adăpostise în casele lui Costa¬che Ghica de pe Podul Mogoșoaiei. Caii se opriră poticnit, făcînd să scapere scîntei din potcoave pe lespezile de gresie cenușie. Sărind de pe capră, cu căciu¬la-n mînă, surugiul dădu fuga și deschise ușița caleștii, pe care își făcu loc cu greu trupul mătăhălos al ispravnicului de Romanați. Împotriva obiceiului, nu-și vîrî mîna-n brîu, să scoată sfanțul aștep¬tat. Părea cuprins de-o sumbră îngri-jo¬rare. Noroc că în urma lui sări cu sprinteneală jos un tînăr plăcut la chip, care, închizînd dintr-un ochi ștrengărește, aruncă un ban de aur surugiului:

― Ia, mă, să mai prinzi inimă, că-i fi ostenit! Și golește și pentru mine o bolcuță, că aci nu prea am nădejde de-așa ceva!

― Să trăiești, boierule! Să ai parte de noroc pe unde-ăi trece! își arătă mul¬țu¬mirea omul, ploconindu-se pînă la pămînt.

Tînărul însă nu mai luă seama la urările lui, grăbit fiind să-l prindă din urmă pe ispravnic. Cu toate că era încă devreme, curtea Casei Domnești se umpluse de lume. Se strînseseră acolo boieri, boiernași și neguțători de toată mîna; nu era zi de mezat? Adunați în grupuri, după rang, încinseseră taifas, dornici de-a știrici prin slujitori dacă Vodă e-n toane bune, sau prins de ste¬na¬ho¬rie după o noapte de nesomn. Fiindcă în ultima vreme nopțile zbuciumate ale fanariotului începuseră a spori.

Ispravnicul de Romanați înainta prin gloata din curte cu pași apăsați și capul sus, de-ai fi crezut că se duce să fie căftănit măcar vel-logofăt, dar un ochi ager și-ar fi dat seama că inima-n el era cît un purice. Simțindu-l pe tînărul în¬so¬țitor lîngă umăr, îi spuse încet, ca vorbele să nu-i ajungă la cei pe lîngă care treceau:

― Ai grijă, băiete! S-ar putea ca Măria Sa să-mi ceară să i te înfățișezi. Poar¬tă-te după cum te-am povățuit, nu-ți mai da drumu' cum ți-e obiceiu'!

― Adicătelea, vrei a spune că nu știu să-mi țin ighemoniconu', jupîn isprav¬nice? De ce m-ai adus cu domnia-ta, dacă ți-e teamă că te fac de ocară?!

― Colțos pînă și-n clipele-astea! strecură dojenitor printre dinți Calafatea¬nu.

― Să ierți domnia ta, da' cînd nu sînt vinovat, de ce să...

― Hai, hai, nu te-aprinde! îl domoli împăciuitor boierul. Mai bine gîndeș¬te-te cum să-i potolim paraponiseala, că nu ne chema el așa, de florile-mărului!

― Pe domnia ta, mai treacă-meargă, o fi paraponisit, da' pe mine... că eu n-am nici în clin nici în mînecă...

― Cum n-ai, mă? izbucni ispravnicul. Nu te-am pus zapciu?

― M-ai pus, păru a-și aduce aminte abia acum de slujba lui tînărul însoți¬tor, da' din cîte știu n-am prea avut timp să-i aduc nici un neajuns!

Privindu-i chipul plin de-o senină nevinovăție, isprav¬nicul fu descumpănit o clipă și zise mai blajin:

― Nu de dihonie avem trebuință-acu! Te-am luat zapciu să-mi stai de-a dreapta și să-mi fii sprijin de nădejde. Trebuie să te înfățișezi Măriei Sale ca un boier de neam ce te afli, nu ca un oareșicare prăpădit de slujitor!

― Mă-nchin în fața înțelepciunii și bunătății domniei tale și făgăduiesc să nu-ți ies din cuvînt și să te ascult ca pe-un părinte! zise tînărul cu un aer spășit. Prins de frământările lui, ispravnicul nu-și dădu seama de privirea jucăușă care-i întovărășea vorbele și, muindu-și glasul, spuse cu mulțumire:

― Așa te vreau, băiatule, mai ales că, după cum bine ziseși, o să-ți și fiu părin¬te. Dacă mă asculți, o să le meargă bine și copiilor copiilor tăi pînă la al noulea neam! Să trecem noi și hopu-ăsta și...

Dar nu-și duse gîndul pînă la capăt, fiindcă în clipa aceea, în pridvorul Casei Domnești ieșiră opt icioglani în haine strălucitoare, care strigară într-un glas, cum făceau în fiecare dimineață: „S-a trezit Măria Sa! O zi bună și viață lungă-i dorim! Trăiască Măria Sa!” și fără alte vorbe se întoarseră și intrară în casă. În urma lor, din piepturile celor adunați în curte izbucniră urări învăl¬m㬬șite: „Trăiască Măria Sa! Sănătate-i dorim! De viață lungă și belșug să aibă parte!” Boierii uitaseră a-și mai ține ighemoniconul și strigau slugarnic, în de¬văl¬mășie cu neguțătorii și simbriașii curții, de să-și spargă bojocii.

„Firitiseală plină de josnică umilință!” își zise tînă¬rul, urmărind cu un surîs jumătate disprețuitor, jumătate înveselit chipurile aprinse de-atîta zel. Trase cu coada ochiului la ispravnic, căruia i se scutura ișlicul în cap de strădanie, în¬to¬vă¬rășindu-se cu ceilalți. Căscă și el gura, făcîndu-se că ia parte la înflăcărarea obștească dar din gîtlej nu scoase nici un sunet.

Hărmălaia se curmă brusc și-o liniște plină de aștep¬tare se așternu în curtea largă.

În pridvor se ivi un grămătic pirpiriu, care își plimbă privirea peste capetele celor adunați și rosti cu trufie:

― Începe mezatul pentru huzmeturile domnești! Cei doritori de alișveriș, să intre! Iară cei poftiți de Măria Sa cu alte daraveli, așișderea!

Nu termină bine vorba diacul și mulțimea dădu năvală pe scări în sus, în¬ghe¬suindu-se, îmbrîncindu-se, fiecare străduindu-se să ajungă cît mai repede. Prinși în îmbul¬zeală, Calafateanu și tînărul lui însoțitor se treziră și ei în sala mezatului. Ispravnicul se strecură către ușa din fund, străjuită de doi ciohodari proptiți în halebarde. În fața lor se opri și păru că se gîrbovește deodată. Rămase așa o vreme, cu inima bătîndu-i repede și parcă simți cum i se pune un nod în gît. „De nu m-ar apuca taman acu' nădufu-ăla al meu!” gîndi el și, scoțînd pe furiș un șip de sub caftan îl duse la nas și trase adînc pe nări. Mirosul înțepător îi făcu bine.