Testamentul

I

De cînd se înscăunase cu adevărat măria sa Ștefăniță Vodă se împlinea un an bun și cu belșug pentru țara Moldovei. Era liniște la hotare și domnul trăia în bună pace cu crăiile de prin prejur. Dinspre Țarigrad se zvonea că nu veneau vești prea bune, sultanul fiind mîniat pentru că tînărul domn nu pornise cu oaste în Transilvania la cererea lui. Supărarea sultanului nu îngrijora pe nimeni deocamdată, pentru că împărăția turcească își avea necazurile ei spre latura de răsărit, unde șahul Perșilor da mereu semne că nu se împacă deloc cu lățirea acesteia peste neamurile de sub munții Caucazului. Cel puțin așa spuneau negustorii veniți de la Crîm, după cum aflaseră și ei, la rîndul lor, de la alți negustori care veneau dinspre inima Asiei. Îl mai supărau pe Suliman sultan cavalerii din insula Rodului, care‑i stau în coastă și stînjeneau mișcările din Arhipelag și spre Europa. Era un cuib de viteji care puteau primi oricînd sprijinul papei de la Roma și al altor principi străini spre marele necaz al împărăției, din care pricină a hotărît sultanul să pornească împotriva rodenilor cu mare oaste pe apă și pe uscat. Iscoadele noastre aflate în împărăție trimeteau vești despre toate aceste pregătiri, așa că sultanul putea să spună deocamdată ce vrea, iar vodă avea să vadă el ce‑i priește sau nu țării sale, neavînd a se teme de nimeni.

Așa că sărbătorile din primăvara acelui an aveau să fie un prilej de mare desfătare aproape pentru toți locuitorii țării, mai multă și felurită pentru cei mari și avuți, mai puțină pentru cei de jos.

Este adevărat că înlăuntrul țării se întîmplaseră unele lucruri nu prea lămurite dar care ar fi putut stîrni îngrijorarea unora. Cu puțină vreme în urmă postelnicul Cosma Șarpe fugise în Polonia, hiclenind pe domnul său. Erau multe prepusuri în legătură cu această fugă și după cum șopteau unele bărbi cărunte erau de așteptat mari nemulțumiri și tulburări în Moldova. Dar asta‑i privea numai pe unii, gîndeau oamenii de rînd, iar unii boieri erau de părere că fuga lui Cosma n‑avea nici un rost. Hicleni se mai văzuseră în țara Moldovei și‑aveau să se mai vadă. Nu era nici o pricină de întristare acum cînd rodul pămîntului, cercetat de oameni care‑i cunoșteau toate rosturile, arăta că va fi mare bogăție la vii și la grîu.

Singurul îngrijorat era domnul. Ștefăniță simțise o vînzoleală în rîndul marii boierimi și de aceea dorise să vadă mai multe fețe boierești, să stea de vorbă cu unii, să‑i ispitească pe alții în legătură cu trebile țării și ale domniei. Voia să știe pe cine se poate bizui, cine șovăie și să afle, dacă era cu putință, cine‑i era potrivnic. De aceea fuseseră chemați cei mai de seamă boieri ai țării la ospățul domnesc și cum se poruncise și căutarea oastei în duminica Tomii, care cădea în anul acela în ziua a douăsprezecea a lunii aprilie tot în cetatea de scaun a Moldovei, pe ulițele acesteia era însuflețire și o vînzoleală cum rar se mai văzuse.

Domnul le îngăduise tinerilor să tocmească jocuri și întreceri, la unele zvonindu‑se că va fi de față însăși Măria sa cu întreaga curte. Prostimea avea la ce să caște gura, săracii aveau de ce să suduie și mai amarnic, iar boierii găseau prilejul bine venit să arate ce înseamnă puterea banului. Strălucirea hainelor de preț, a nestematelor, a aurului și argintu‑lui vădeau cît agonisiseră unii din sudoarea celor mulți. Atîta bogăție și lucruri scumpe uimeau pînă și pe străinii care se aflau în trecere prin Moldova.

Printre tinerii care‑și arătau straiele mîndre și caii năzdrăvani, speriindu‑i pe cei care nu săreau în lături la timp, gata să răstoarne pe neprevăzători, făcîndu‑le pe fete să țipe de spaimă prefăcută și pe nevestele mai trecute să ofteze în dorul altor timpuri, era și Ion Movilă, fiul lui Cosma Movilă, intrat în legendă în lupta de la Șcheia, cel care a dat numele unui neam de pomină nu numai în Moldova dar și în ținuturile aflate sub coroana Poloniei. Ion Movilă avea optsprezece ani. Fața îl arăta mai tînăr, iar purtările lui vădeau încă o minte necoaptă, de copil. Cînd îl însoțea frățîne‑său Văscan, mai mic cu doi ani, oricine l‑ar fi luat mai vîrstnic pe cel mic și mai tînăr pe cel mare. Era bine legat la trup și avea o putere pe care nimeni nu i‑ar fi bănuit‑o. Chipul lui era frumos, iar de sub tichia de modă frîncească, cu vîrful ascuțit în sus, lucrată din frenghie și împodobită cu două rînduri de mărgăritare, ieșeau plete negre, bogate care‑i cădeau pînă pe umeri. Avea pielea feții nu prea albă, înăsprită și întunecată și mai mult de vînt și de soare, culoare care‑i sta bine, lăsînd să se ghicească sănătatea sălbăticiunii crescută în miresmele cîmpurilor și în aerul tare de munte și de pădure. Îi jucau ochii în cap, ochi plini de lumină, pe care cu greu îi putea stăpîni ceva și nu pentru că era nestatornic, dar pentru că‑și închipuia că toată lumea este a lui și nimic din ce era sub soare nu trebuia să‑i scape, fiecare lucru nou sporindu‑i bucuria de a trăi. Se ținea mîndru în șaua bătută cu argint și pietre, iar armăsarul roib era o minune de cal, plin de neastîmpăr ca și stăpînul său. De sub caftanul de catifea înflorat cu fir de argint și de aur se vedea jupa de mătase galbenă, cu delicate alesături tot din mătase și fir. Că straiele erau pe măsura frumuseții stăpînului nu era de mirare, numai că unii murmurau, cum poate panul Moghilă, om așezat, să‑i dea drumu‑n lume unei asemenea sălbătăciuni în stare să ridice în sus un tîrg ca Suceava. Se îmbătase cu alți cîțiva fii de mari dregători, care nu erau cu nimic mai prejos ca strălucire a hainelor și larma stîrnită de tropotul cailor porniți sălbatic pe străzile înghesuite făcuse ca în două zile să li se ducă buhul. Oamenii cuminți și așezați îi priveau cu mîhnire, gîndind cu glas tare că pe vremea lor tineretul se purta mult mai cuviincios și‑l socoteau pe Ion capul tuturor răutăților, cu toate că între tovarășii săi de petrecere erau unii mai mari decît el. Era și asta încă o dovadă că sămînța rea dă roade și o strică și pe cea bună. Gînduri și clevetiri care n‑aveau cum să ajungă la urechile tînărului boier, care numai de asta nu avea timp și grijă. Pentru el toate se petreceau ca într‑un vis dulce și părea că nimic nu se poate atinge de el ca să strice vraja zilelor pline de strălucire ale primăverii. Asta pînă în Joia Mare cînd pe Ulița Pielarilor a trebuit să facă loc rădvanului unui mare boier. Se vedea de departe că e vorba de un mare boier pentru că în față și în spate mergeau slugi călări îmbrăcate în haine bune, cu săbii la șold și lănci înfipte în scara de la șa. Iscodind cu ochii să vadă despre cine este vorba, i s‑a întîmplat ceva ce nu i se mai întîmplase niciodată. Pe lada rădvanului în față, lîngă vizitiu, o făptură plăpîndă, cu cosițe aurii cu ochii verzi, mari, așa de mari și de frumoși că nu păreau să se întrupeze într‑o ființă pămînteană, cu o gură bine alcătuită, cu o bărbiță mică, rotundă, privea cu uimire și bucurie neprefăcută la lumea din jur. În fața acestei vedenii, tînărul simți cum se cutremură și ceva, ca o lamă fierbinte, îl străpunge. Năuc, încercă cu disperare să se facă văzut dar rădvanul s‑a strecurat pe lîngă el fără ca minunea cu ochii verzi să‑l zărească.