Soapte

Whispers, 1980

Forțele care ne afectează viața, influențele care ne formează și ne modelează adeseori se aseamănă cu niște șoapte într-o încăpere îndepărtată, șoapte ce nu se lasă descifrate și sunt extrem de greu de sesizat.

CHARLES DICKENS

I.

Morții și viii

Marți în zorii zilei orașul Los Angeles începu să se cutremure. Ferestrele zăngăneau în ramele lor. Clopoțeii de vânt din curțile interioare zornăiau, deși nu era nici urmă de vânt. În câteva case vasele căzură de pe rafturi.

La ora de vârf a dimineții postul de știri KFWB deschise seria știrilor anunțând cutremurul. Acesta atinsese gradul 4,8 pe scara Richter. Spre sfârșitul orei de vârf, KFWB trecu știrea pe locul trei, după relatarea despre exploziile unor bombe de sorginte teroristă la Roma și anunțarea coliziunii a cinci mașini pe Santa Monica Freeway. În definitiv, nu se prăbușise nici o clădire. Până la amiază numai câțiva locuitori ai orașului Los Angeles (dintre care majoritatea mutați pe Coasta de Vest în cursul ultimului an) mai consacrau evenimentului un minut din timpul conversației de la masa de prânz.

Bărbatul din furgoneta Dodge de culoare fumurie nici nu simțise cutremurul. Când pământul începuse să se zguduie, el se găsea la marginea de nord-vest a orașului și rula spre sud pe San Diego Freeway. Cum într-un vehicul în mers nu se pot sesiza decât mișcările mai violente ale pământului, bărbatul nu simți nimic, dar în momentul în care opri să ia micul dejun la un bufet auzi pe unul dintre consumatori vorbind despre cele întâmplate.

Din prima clipă înțelese că acel cutremur era un semn numai de el știut. Semn trimis fie ca să-l încredințeze că misiunea lui în Los Angeles va fi încununată de succes, fie ca să-l prevină că va da greș. Dar care din cele două mesaje era ascuns în acest semn?

În timp ce mânca, chibzui asupra întrebării. Era un bărbat vânjos – un metru optzeci înălțime, o sută cincisprezece kilograme, numai mușchi – și îi luă mai mult de o oră și jumătate ca să-si termine prânzul. Începu cu două ouă, costiță, cartofi prăjiți țărănești, pâine prăjită și un pahar de lapte. Mesteca încet, metodic, fără să-si ia ochii de la mâncare, parcă hipnotizat de ea. După ce termină de golit prima farfurie, comandă o stivă înaltă de clătite și iarăși lapte. După clătite, mâncă o omletă cu brânză și trei bucăți de slănină canadiană, altă porție de pâine prăjită și suc de portocale.

Înainte de a comanda și ultima porție de mic dejun, deja ajunsese subiect de discuție la bucătărie. Chelnerița care-l servea era o roșcată glumeață pe nume Helen, dar fiecare dintre celelalte chelnerițe își găsise un motiv ca să treacă pe lângă masa lui și să-l privească mai îndeaproape. Bărbatul era conștient de interesul manifestat de ele, însă puțin îi păsa.

— Trebuie să fii tăietor de lemne sau cam așa ceva, îi spuse Helen când, în sfârșit, el ceru nota de plată.

Bărbatul ridică privirea și-i adresă un zâmbet de gheață. Deși era prima oară când punea piciorul în acel local și o cunoscuse pe Helen cu numai o oră și jumătate în urmă, știa exact ce avea ea să spună. Auzise aceleași vorbe de sute de ori până atunci.

Fata chicoti stingherită, privindu-l fix cu ochii ei albaștri.

— Am vrut să spun că mănânci cât trei.

— Probabil.

Chelnerița rămase în dreptul separeului, sprijinindu-si un șold de muchia mesei, puțin aplecată în față, dându-i a înțelege destul de limpede că ar putea fi disponibilă.

— Și cu toată mâncarea. N-ai pe tine nici un dram de grăsime.

Continuând să zâmbească, bărbatul se întrebă cum era femeia aceea la pat. Se imagină posedând-o, pătrunzând-o, apoi prinzându-i gâtul cu degetele și strângând din ce în ce mai tare, până când obrazul ei devenea stacojiu și ochii începeau să-i iasă din orbite.

Ea îl privi fix, încercând să-si dea seama ce era în mintea lui, parcă întrebându-se dacă bărbatul din fața ei își satisfăcea toate poftele cu aceeași convingere ca pofta de mâncare.

— Probabil că faci mult sport.

— Ridic greutăți, spuse el.

— Ca Arnold Schwarzenegger.

— Mda.

Fata avea un gât delicat și grațios. Bărbatul știa că i l-ar fi putut frânge ca pe o crenguță uscată și gândul acesta îl încălzi pe dinăuntru și-l înveseli.

— Sunt sigură că ai brațe mari și puternice, spuse ea aproape șoptit, pe un ton plin de admirație. Bărbatul purta o cămașă cu mâneci scurte și fata își puse arătătorul pe brațul lui gol. Cred că, la câtă energie consumi, oricât ai mânca, totul se transformă în mușchi.

— Cam așa ceva, încuviință el. Dar e vorba și de metabolism.

— Cum?

— Am o fire foarte nervoasă și ard multe calorii.

— Tu? Fire nervoasă?

— Îmi sare țandăra din te miri ce.

— Nu pot să cred. Pun prinsoare că nimic nu te poate face să-ți pierzi cumpătul, îl contrazise ea.

Era o femeie atrăgătoare, în vârstă de vreo treizeci de ani, cu zece ani mai tânără decât el și bărbatul se gândi că o putea avea, dacă își punea în gând. Probabil ar fi fost nevoie s-o curteze puțin, dar nu prea mult, doar atât cât s-o convingă că fusese luată pe sus, cum se întâmplase cu Rhett și Scarlet și trântită în pat împotriva voinței ei. Firește, dacă ar fi făcut dragoste, ar fi fost nevoit s-o ucidă după aceea. Ar fi fost nevoit să-i înfigă un cuțit în sânii ei frumoși sau să-i taie gâtul, or el nu dorea să facă așa ceva. Fata nu merita să se neliniștească sau să riște din pricina ei. Pur și simplu, nu era genul lui, el nu ucidea roșcate.