Traieste noaptea
Aa
„Prietenia este prețioasă nu numai în partea umbrită, ci și în cea însorită a vieții. Și, mulțumită sorții binevoitoare, cea mai mare parte a vieții este însorită”
Thomas Jefferson
Pentru început
Mă numesc Christopher Snow. Textul următor face parte din jurnalul meu. Dacă îl citești, probabil că sunt mort. Dacă nu sunt mort, atunci, din cauza acestei relatări, sunt – sau voi fi – în curând unul dintre cei mai celebri oameni de pe planetă. Dacă n-o va citi nimeni, asta va fi pentru că lumea, așa cum o cunoaștem, a încetat să existe și civilizația omenească a dispărut pentru totdeauna. Nu-s mai orgolios decât alți oameni și, în locul recunoștinței universale, prefer tihna anonimatului. Dar, dacă aș avea de ales între Armagedon și faimă, aș prefera să fiu faimos.
PARTEA ÎNTÂI.
BĂIEȚII DISPĂRUȚI.
Oriunde altundeva, noaptea cade. Dar în Moonlight Bay se furișează ca o șoaptă, ca un val blând, de culoarea safirului, ce mângâie o plajă. În zori, când noaptea se retrage peste Pacific, către Asia îndepărtată, nu-i vine să plece și lasă în urmă bălți negre, adânci, în alei, sub mașinile parcate, în tuburile de drenaj și sub umbrarele de frunze ale copacilor străvechi.
Dacă ar fi să dăm crezare folclorului tibetan, un sanctuar secret din munții sfinți Himalaia este casa tuturor vânturilor, locul în care s-au născut fiecare briză și furtună din lume. Dar dacă și noaptea are o casă a ei, atunci locul acela se află în orașul nostru.
În 11 aprilie, în timp ce noaptea trecea prin Moonlight Bay în drumul ei spre apus, a luat cu ea un băiat de cinci ani, pe nume Jimmy Wing.
Către miezul nopții, mergeam cu bicicleta pe străzile cartierului rezidențial din apropierea colegiului Ashdon, unde fuseseră profesori părinții mei înainte de a fi uciși. Mai devreme mă dusesem pe plajă. Dar, pentru că nu bătea vântul, valurile erau slabe și nu merita să te dezbraci și să lansezi o planșă de surf. Orson, o corcitură de labrador negru, alerga lângă mine.
Nici eu, nici față-păroasă nu căutam aventuri, ieșiserăm doar la aer curat, să ne dezmorțim un pic. De cele mai multe ori, noaptea ne bântuia pe amândoi o neliniște a sufletului.
Oricum, doar un nebun sau un tâmpit ar fi căutat aventuri în pitorescul Moonlight Bay, care este, simultan, cea mai liniștită și cea mai periculoasă comunitate de pe planetă. Aici, dacă stai suficient de mult într-un loc, dau peste tine aventuri cât să-ți ajungă toată viața.
Lilly Wing locuia pe o stradă pe care o umbreau și o aromau pini. Din cauză că nu existau becuri pe stâlpi, trunchiurile și ramurile contorsionate erau negre precum cărbunele, cu excepția locurilor în care razele lunii străbăteau prin frunziș și argintau scoarța aspră.
Mi-am dat seama de prezența ei când am văzut raze de lanternă agitându-se printre trunchiurile pinilor. O pendulare grăbită de lumină se arcuia pe caldarâm în fața mea, iar umbra copacilor sărea. Femeia își striga fiul pe nume. Încerca să răcnească, dar gâfâia, iar frisonul produs de panică transforma „Jimmy” într-un cuvânt din șase silabe.
Pentru că nici în fața, nici în urma noastră nu era strop de trafic, eu și Orson mergeam pe mijlocul caldarâmului. Eram regii șoselelor. Am luat curba.
În timp ce Lilly se grăbi să treacă printre doi pini și să ajungă în stradă, am întrebat-o:
— Care-i necazul, Bursucule?
De doisprezece ani, de pe când aveam șaisprezece ani, foloseam pentru ea această poreclă plină de afecțiune. Pe atunci ea se numea Lilly Travis, ne iubeam și credeam că ne era destinat să fim împreună. Pe lista lungă a pasiunilor comune și a lucrurilor care ne entuziasmau se afla Vântul prin sălcii, de Kenneth Grahame, în care înțeleptul și curajosul bursuc era apărătorul tuturor animalelor bune din Pădurea Sălbatică. „Orice prieten al meu va merge pe unde vrea în țara asta sau voi avea eu grijă!” îi făgăduise bursucul sobolului. La fel, cei care mă evitau din pricina bolii mele rare, cei care îmi ziceau vampir fiindcă, din cauza unei boli ereditare, nu puteam suporta decât lumina foarte slabă, adolescenții psihopați care complotau să mă tortureze cu pumnii și lanternele, cei care mă bârfeau cu răutate, de parcă eu aș fi ales să mă nasc cu xeroderma pigmentosum – toți ăștia aveau de-a face cu Lilly, care se înroșea la față și se înfuria la orice manifestare de intoleranță. Eu învățasem de mic să lupt, silit de împrejurări, iar pe vremea când o cunoscusem pe Lilly aveam încredere în abilitatea mea de a mă apăra.
Cu toate acestea, ea insista să-mi vină în ajutor, la fel de aprig precum luptase nobilul bursuc, cu ghearele și cu bâta, pentru prietenul său, sobolul.
E zveltă și puternică. Are doar un metru și cincizeci și cinci de centimetri, dar pare să privească de sus orice adversar. E formidabilă, neînfricată și aprigă, tot așa cum e și grațioasă și bună la suflet.
Dar în noaptea aceea, grația ei obișnuită dispăruse, iar spaima îi chinuise trupul. Când am vorbit, s-a întors spre mine, iar ea, în blugi și cu un tricou din flanelă, părea o sperietoare zbârlită, animata prin magie, zăpăcită și speriată că a prins viață, și care se zbătea pe crucea de care atârna.
Raza lanternei îmi scăldă fața, dar Lilly o coborî imediat spre noi, de îndată ce-și dădu seama că eram eu.
— Chris. Oh, Doamne!
— Care-i necazul? Am întrebat eu din nou și am coborât de pe bicicletă.
— Jimmy a dispărut!
— A fugit de acasă?
— Nu, răspunse ea și se întoarse, apoi fugi spre casă. Vino și uită-te!
Proprietatea lui Lilly e înconjurată de un gard alb, din scânduri, pe care l-a ridicat singură. Intrarea e flancată nu de stâlpi, ci de bougainvillea, pe care le tunsese în formă de copaci și le întinsese într-un baldachin. Bungalow-ul ei modest, tip Cape Code, se află la capătul unei alei, care are în pavaj un model complicat din cărămizi, pe care îl concepuse și-l realizase singură, după ce învățase zidăria din cărți.
Ușa din față era deschisă. În spatele ei se zăreau camere pline de-o lumină ucigătoare.
În loc să ne invite înăuntru pe mine și pe Orson, Lilly ne conduse de pe alee pe peluză. În noaptea liniștită, zăngănitul roților bicicletei, pe care o împingeam prin iarba tunsă scurt, era zgomotul cel mai puternic. Ne-am dus în partea de nord a casei.
O fereastră de la baie fusese deschisă. Înăuntru lucea o singură lampă, iar zidurile erau dungate de lumină de culoarea ambrei și de umbre de culoarea mierii cafenii, lăsate de pânza pliată a perdelei, În stânga patului, pe un raft pentru cărți, se aflau jucării ce reprezentau eroi din Star Wars. În timp ce aerul rece sugea căldura din casă, un capăt al perdelei atârna albă peste pervaz, zbătându-se ca un spirit tulburat care nu voia să părăsească lumea asta pentru cealaltă.
— Am crezut că fereastra era încuiată, dar nu era, spuse agitată Lilly. Cineva a deschis-o, un ticălos care l-a luat pe Jimmy.
— Poate că nu-i chiar atât de gravă situația…
— Un ticălos bolnav, insistă ea.
Raza lanternei tremura, iar Lilly se străduia să-și stăpânească mâna, în timp ce îndrepta raza către răzorul de lângă casă.
— N-am bani, zise ea.
— Bani?
— Să plătesc răscumpărarea. Nu-s bogată. Deci nimeni nu l-ar fi răpit pe Jimmy pentru răscumpărare. E vorba de ceva mai grav de atât.
Niște coada-cocoșului, încărcate cu stropi pufoși de flori albe, care luceau ca gheața, fuseseră călcate de intrus. Amprente de tălpi rămăseseră imprimate în frunzele zdrobite și în solul moale. Nu erau urmele unui copil care fugise, ci ale unui adult încălțat cu pantofi pentru sport, cu o călcătură apăsată. Judecând după adâncimea amprentei, răpitorul era o persoană solidă, probabil un bărbat.
Am observat că Lilly umbla desculță.
— Nu puteam să dorm. Mă uitam la televizor, la o emisiune stupidă, zise ea, cu o nuanță de autoflagelare, de parcă ar fi trebuit să anticipeze răpirea și ar fi trebuit să stea de pază lângă patul lui Jimmy.
Orson se împinse între noi, să miroasă urmele de pe pământ.
— N-am auzit nimic, spuse Lilly. Jimmy n-a strigat, dar am simțit…
Frumusețea ei obișnuită, limpede și profundă ca o reflectare a eternității, era acum zduncinată de groază, sfâșiată de lamele ascuțite ale îngrijorării ce se apropia de durere. Se stăpânea doar datorită unei speranțe disperate. Abia mai suportam s-o văd copleșită de-o asemenea suferință.
