Unicul supravietuitor

Sole Survivor (1997)

PARTEA ÎNTÂI

Pierdute pentru totdeauna.

Capitolul 1

Duminică noaptea, la ora două și jumătate, în Los Angeles, Joe Carpenter se trezi ținând strâns o pernă la piept și strigând în întuneric numele soției lui dispărute. Durerea și disperarea din propriul glas îi alungaseră somnul. Visele se desprinseră de el nu toate deodată, ci în valuri tremurătoare, așa cum se desprinde praful de pe grinzile din pod când o casă se clatină în timpul unui cutremur.

Când își dădu seama că Michelle nu era în brațele lui, se lipi și mai tare de pernă. Se trezise din vis cu parfumul părului ei. Acum se temea că la cea mai mică mișcare amintirea va dispărea, lăsându-l doar cu mirosul acru al transpirației lui nocturne.

În mod inevitabil, oricât de apăsătoare era liniștea, ea nu putea păstra vie amintirea. Parfumul părului ei se retrăgea ca un balon care se înalță în văzduh și în curând se pierdu.

Se ridică trist și se duse la cea mai apropiată dintre cele două ferestre. Patul, care consta doar dintr-o saltea așezată pe pardoseală, era singura mobilă, așa că nu era nevoie să aibă grijă să nu se împiedice de vreun obstacol în întuneric.

Apartamentul-atelier era alcătuit dintr-o cameră mare cu o chicinetă, o debara și o baie înghesuită, toate aflându-se deasupra unui garaj pentru două mașini, din zona superioară a Canionului Laurel. După ce își vânduse casa din Studio City, nu-și luase cu el nici o mobilă, pentru că morții n-au nevoie de asemenea răsfățuri. El venise acolo ca să moară.

Timp de zece luni, plătise chiria, în așteptarea dimineții în care nu se va mai trezi.

Fereastra dădea spre zidul alcătuit de canion, cu contururi negre crestate de conifere și eucalipți. Spre vest, o lună grasă se ițea printre copaci, o licărire argintie dincolo de sumbrele păduri urbane.

Îl uimea că încă nu era mort după atâta timp. Dar nu era nici viu. Era pe undeva, pe la mijloc. La jumătatea drumului. Trebuia să găsească un capăt, fiindcă pentru el nu mai putea exista drum de întoarcere.

După ce își aduse o sticlă de bere rece din frigiderul din chicinetă, Joe se întoarse pe saltea. Se așeză cu spatele sprijinit de perete.

Bere la ora două și jumătate noaptea. O viață care se prăbușește.

Își dorea să poată să bea până crapă. Dacă ar putea să dispară din această lume într-o pâclă alcoolică paralizantă, poate că nu i-ar mai păsa cât va dura despărțirea. Dar excesul de pileală i-ar întuneca în mod irevocabil amintirile și amintirile erau sacre pentru el. Nu-și îngăduia decât câteva beri sau pahare cu vin deodată.

În afară de licărirea firavă a lunii filtrată de copacii de lângă geam, singura lumină din cameră venea dinspre butoanele luminate din spate ale telefonului de lângă saltea.

Nu cunoștea decât o singură persoană căreia îi putea vorbi deschis despre disperarea lui în toiul nopții – sau ziua, în amiaza mare. Deși avea doar treizeci și șapte de ani, mama și tatăl lui muriseră de mult. Nu avea frați sau surori. Prietenii încercaseră să-l încurajeze după catastrofă, dar el era prea îndurerat ca să poată vorbi despre cele întâmplate și îi ținuse la distanță cu atâta agresivitate, încât aproape că-i jignise pe cei mai mulți.

Acum luă telefonul, îl puse pe genunchi și o sună pe mama lui Michelle, Beth McKay.

În Virginia, la aproape patru mii cinci sute de kilometri distanță, ea ridică receptorul la primul zbârnâit.

— Joe?

— Te-am trezit?

— Doar mă cunoști, scumpule – mă culc devreme și mă scol înainte de ivirea zorilor.

— Henry ce face? întrebă el, referindu-se la tatăl lui Michelle.

— A, bătrâna fiară ar fi în stare să doarmă și la apocalipsă, spuse ea cu tandrețe.

Era o femeie bună și blândă, plină de compasiune față de Joe, chiar dacă abia putea ține piept propriei suferințe. Avea o forță ieșită din comun.

La înmormântare, atât Joe cât și Henry simțiseră nevoia să se sprijine pe Beth, reazămul lor. Dar câteva ore mai târziu, mult după miezul nopții, Joe o găsise pe veranda din spatele casei din Studio City, așezată într-un balansoar, în pijama, încovoiată ca o băbuță uitată de Dumnezeu, înăbușindu-și hohotele de plâns într-o pernă pe care și-o luase din camera de oaspeți, ca să nu-i împovăreze pe soțul și pe ginerele ei cu propria-i suferință. Joe se așeză lângă ea, dar Beth nu dorea să fie ținută de mână sau să fie luată de după umeri. Îl respinse când el o atinse. Durerea ei profundă îi scormonise nervii atât de mult, încât o mângâiere rostită în șoaptă devenise pentru ea un strigat, iar o mână drăgăstoasă o ardea ca un fier înroșit. Fiindcă nu se îndura s-o lase singură, Joe luase plasa cu mâner lung și mătura cu ea suprafața apei din piscină: făcea cercuri în apă, adunând mormoloci și frunze de pe suprafața neagră, la ora două noaptea, fără măcar să vadă ce face, continuând, sumbru, să facă cercuri-cercuri, să măture și iar să măture suprafața apei, până ce nu mai rămaseră de scos din apa curată decât reflexele stelelor reci, nepăsătoare. În cele din urmă, după ce îi secă izvorul lacrimilor, Beth se ridică din balansoar, veni spre el și îi luă plasa din mâini. Îl duse sus și îl băgă în pat ca pe un copil și atunci el dormi adânc pentru prima dată după multe zile.