Padurea nu doarme

De pe acoperiș, Fancu văzuse totul. Întâi apăruseră, venind în goană, cinci călăreți. În dreptul fântânii de peste drum descălecară.

— Barim caii să-i adăpăm, jupâne!

— Lăsați-i să crape! Vă cumpăr eu alții!

Fancu se ghemui și văzu cum unul ascunse caii într-o curte părăsită.

— Ptiu, fir-ar să fie de țeapă! își frecă Fancu talpa piciorului, ținându-se cu mâna cealaltă de coama acoperișului de șindrilă. Ce dracu vor să facă cu lanțul ăla? Ăștia trebuie să fie arnăuți, după țoale și după arme, iar jupânul, după pălărie, sigur că-i de la oraș.

Arnăuții legară repede un capăt al lanțului de la fântână de tulpina unui salcâm, îl întinseră de-a curmezișul drumului, acoperindu-l cu țărână să nu se mai vadă, iar celălalt capăt îl trecură printre uluci, unde se ascunseră și ei.

Fancu își roti ochii pe deasupra satului părăsit. Într-o margine de zare, din lanul de grâu se ridicau câțiva pomi singuratici. În spatele bisericii, sub râpă, începea pădurea din lunca Oltului. Biserica, destul de mică, în formă de treflă, avea pe dinafară ciubuce de teracotă frumos lucrate. Gardul dinspre drum era din pari bătuți, pe laturi din nuiele împletite, iar pe marginea râpei, în loc de gard, numai mărăcini. Pe mormintele în paragină creșteau maci roșii și cicoare albastră ; aidoma acestora, vopselele de pe crucile aplecate încă se mai păstrau.

Peste drum, jupânul cu pălăria își făcea vânt pufăind din lulea, cu ochelarii pe nas. Fancu vedea tăciunele din luleaua acestuia.

Din celălalt capăt al drumului, căruia din bătrâni i se spunea „Drumul Domnului de Rouă”, se auziră tropote de cai. Orășeanul abia mai apucă să se ascundă după fântână. Doi călăreți veniră în goana mare. După haine și arme, Fancu își zise că aceștia trebuie să fie haiduci. Arnăuții traseră de lanț. Caii se împiedicară și se răsturnară în mijlocul drumului. Arnăuții tăbărâră asupra lor. Amândoi haiducii se zbătură prin țărână, doborâți de loviturile celor patru.

— Pe ăsta-l vreau viu! Că el le e căpetenia.

— Și cu ăstălaltul ce facem?

— De martori n-am nevoie!

Pe căpetenie îl prinseră cu lanțul de gât, iar pe celălalt îl loviră cu patul puștilor.

Fancu fu cât pe-aci să strige după ajutor, dar se temu să nu îl descopere ucigașii. Își învinse frica și vru să tragă clopotul, doar de-o auzi cineva să sară în ajutor. Însă călca în gol și căzu pe scările dinăuntru. Ținându-se de coaste, auzi jos în drum aceeași voce poruncitoare :

— În fântână cu el!

Când se ridică, șchiopătând și se uită pe ferestruica lunguiață, cei cinci încălecaseră și se pierdeau în praf, ducând cu ei căpetenia haiducilor.

Nu trecu mult și Fancu auzi hărmălaie de glasuri dinspre capul satului, tot pe „Drumul Domnului de Rouă”, de unde veniseră și cei doi. Când văzu puhoiul nesfârșit de oameni cu furci și topoare, Fancu se apucă să tragă de funie.

— Ce l-a apucat pe ăla de trage clopotul joia? se ridică în șa unul din haiducii care mergea în fruntea mulțimii de țărani.

— O fi vreun sfânt, zise unul dintre orășenii ce purtau jobenuri negre de mătase, prăfuite.

— Nu e niciun sfânt astăzi! zise dintr-un car Popa Șapcă, răsucindu-se pe scândură, alături de țăranul care mâna boii cu biciul.

Pe loitre ședeau niște oameni ce mânjeau cu vopsea o lespede lungă și lată cât tot carul. Pe fața netedă a pietrei erau săpate litere. Întindeau niște foi mari de hârtie și le apăsau cu palmele, ca să se întipărească literele.

— Nu e decât mucenicul Timotei azi, dar ăstuia nu i se trage clopotul, că e prea mic, zise Popa Șapcă, trimițând niște oameni să lipească hârtiile acelea mari pe gardul bisericii.

— Nici de mort nu bate, că satul e pustiu.

— Ce ai, bă, de tragi clopotul? Care ești? Dă-te jos de acolo!

Fancu scoase capul pe ferestruică și le spuse ce văzuse mai adineauri.

— Poate-i mai ajungeți din urmă! adăugă el.

Trei haiduci porniră în goană după ucigași. Niște țărani coborâră în fântână să scoată mortul.

— Noi acuma ce facem? întrebă un târgoveț. Mai mergem sau ne lăsăm păgubași? Ăsta zice că l-au prins pe Iancu Coruia...

— Dacă am pornit, acuma mergem! răspunse haiducul Bîrlogea. Și vedem noi cum o scoatem la capăt!

— De întors, și așa nu ne mai putem întoarce, că apucarăm să jurăm! zise haiducul poreclit Taure. Nu jurași și tu la Islaz? Păi atunci ce te mai dai de coadă într-o parte?

— Aduceți-mi și mie o scară, oameni buni! Că m-a-nchis pe dinafară.

— Ce bălmăjește ăla acolo? Cine te-nchise?

— Popa Claie.

— Ia lăsați-l, bă-n plata Domnului acolo, că o fi știut ăla de ce l-a-nchis! strigă Popa Șapcă și ridică mâna să facă semn de pornire mulțimii ce se oprise.

Oamenii îl scoaseră pe haiducul aruncat în fântână și îl întinseră pe jgheabul de lemn scobit.

— Ăsta e Păltineanu! zise haiducul Cucută și își frământă în mâini căciula nădușită. Nu-i faci și lui, părinte, o slujbă, cum se face? Că fu și el frate de codru cu noi.

— Nu putem zăbovi. Să-l îngroape ăia din sat! Voi nu știți cum e când moare unul? continuă el fără convingere. Al de sus se uită-n jos și zice : „Asta e din parohia lui cutare. Ia să vedem noi cum ii face slujbulița”. Că își are și el răbojurile lui și-nsemnează pe fiecare popă câte botezuri a făcut, câte nunți, câți morți... La judecata de apoi i le pune-n față : „Pe ăsta de ce-l dăduși cu capul de cristelniță? Astălantul de ce nu i-ai ciântat Isaiia pe glasuri?”

— Na, mai zi ceva dacă poți! Știe părintele mai bine cum e pă lumea ailantă! făcu unul din țărani, care tocmai lipise pe obloanele cârciumii părăsite afișul tipărit pe lespedea din car și își șterse palmele într-un șomoiog de câlți. Ia mâna de pe cornul boului, că nu e boul tău!

— Cuvioșia ta, eu nu mai zic nimic, spuse Cucută. Îmi iau fârtații și pornim.

Pe ferestruica cu chenar de cărămizi, Fancu se uită câtă puzderie de suflete se înșira de-a lungul drumului. Mai întâi veneau niște oameni cu brâuri de lână, înarmați cu sape, așa cum apucaseră de pe câmp.

— Uite-i, bă, pe ăia din Gostavăț, care scuipă-n palme când s-aruncă-n Olt! auzi Fancu pe unul dintre cei ce purta chimiruri de piele și câte o furcă sau vreun cârlig de tras fân.

— Voi sunteți, nepoate, din Brezuica, ăia de nu pusărăți castraveți, că ies strâmbi?

Cineva aruncă o vorbă slăvenașilor încinși cu bete înflorate și veniți cu topoare grele pe umeri, cum că aceștia ar fi tăiat pădurea ca să scape de ciori.

— Dar ce, bre, ca voi ăștia din Băbici, care v-ați supărat pe popă și-ați mâncat de post?

— Nu cumva or pleca la război? se gândi Fancu și strigă să i se pună scara.

— Să ți-o puie cin-ți-a luat-o! auzi un glas din tindă, iar altul îi spuse să stea acolo, că stă bine.

— De unde oți fi, bă, de sunteți așa de-ai dracu? mai strigă Fancu. Parc-ați fi din Dăbuleni!

— Părinte, veni în fugă unul, amărâtu ăsta, fire-al păcatelor, să vezi ce era să facă : era să lipească Costituția, jumate hârtia dreaptă, jumate cu capu-n jos. Bine că băgai de seamă.

— Ho, bă vere, nu toată lumea știe carte ca tine.

— Dați-mi, bre, o scară! Ce naiba? strigă Fancu.

— Tacă-ți gura, blestematule! se răsti Popa Șapcă tocmai când oamenii îl suiau în car pe haiducul scos din fântână.

Când porni carul, Popa Șapcă porunci să-l dea jos pe Fancu, apoi îl luă la întrebări :

— Ce-avuseră, mă, cu tine de te-nchiseră aici?

— Ce să aibă? N-avuseră nimic. Eu sunt zugravul bisericii. Și mă-nchiseră fiindcă... N-are a face de ce mă-nchiseră.

Un haiduc își făcu loc printre oameni și îl apucă pe Fancu de umăr :

— Ia zi, bă, cum arătau la față ăia cinci?

Fancu oftă cu privirea în jos. Printre țăranii înarmați cu ce apucaseră din ogradă, ici și colo doar de se vedea unul cu câte un par noduros sau vreo bâzdoacă mai îndemănoasă.

— Să-mi dea banii înapoi! zicea un țăran, cu o leucă de la car în mână, iar cei adunați în jurul lui îl ascultau încuviințând din cap că are dreptate. Dacă-mi dă banii îndărăt, eu nu mai am nimic cu el.

Câțiva se alăturaseră puhoiului numai cu un resteu de la jug într-o mână și cu o azimă coaptă-n țest, sub braț. Ba unul din Fleștenoagele apucase din grabă să plece de-acasă numai cu un șirag de ardei pe ață, în loc de merinde.

— Nu râdeți, bă! Să vă văz cum o să mâncați voi oala aia de fasole fără ardeii mei!

— Ce faceți, mă neamule, cu căruța aia? Iar plecarăți după iepuri?

— Lasă-i, vere, că ăștia sunt din Rusănești și-i știi că au harțag la mămăligă rece! zise altul cu o funie de ceapă la spinare.

Pe când țăranii își încrucișau cu repeziciune vorba, Fancu le spuse haiducilor tot ce văzuse de pe acoperiș.

Apoi, în mijlocul drumului, haiducii își întinseră armele unele peste altele să jure că nu se vor lăsa până nu-l vor scăpa pe căpetenia lor și îi vor prinde pe cei cinci ucigași.

— Acum, vrei nu vrei, trebuie să juri și tu cu noi, Fancule! Că tu ești singurul care i-ai văzut și-i știi.

Fancu le spuse că lui puțin îi pasă de treburile lor, că el, și așa, își are rosturile și grijile lui.

— Hai, bă, că poate omul vrea ceva-n schimb și de-aia se lasă greu! zâmbi plin de înțelegere Bîrlogea. Ia zi, neică, zi, că ne-apucă iarna!

— Păi să-mi dați ce v-oi cere eu. Când v-oi cere! răspunse Fancu.

— Dacă nu e viață de om, da! Orice!

— A, nu! scutură din cap Fancu. E o sticlă...

— Cum, mă? Ce sticlă?

— O sticlă! Vă spun eu, când o fi, ce și cum.

— Tu trebuie să fii nebun, dar ne legăm! Că n-avem de unde găsi altul mai zdravăn la cap. Auzi, mă, cică o sticlă! Nu degeaba l-au închis ăia acolo.

— Da, bre, dar cine știe ce-o fi-n sticla aia? Că ăsta o fi smintit, dar prost nu e, dacă putu să iasă din mâna lui așa zugrăveală. Nu fuserăți înăuntru-n biserică să fi văzut ce târnă de cireșe a făcut pe perete. Zici că acum le culeasă din pom. Cireșele alea drăgănele nu le uit nici când oi muri. Erau altoite, mă? Cu tine, zugravule, vorbesc.

Deasupra puștilor încrucișate, Fancu întinse palma să jure și el.

— Păi, nu! Cu mâna goală jură numai căpeteniile. Trebuie să ai măcar un cuțit în mână!

— Cuțit? Niciodată! făcu Fancu și întinse o pensulă de-a sa.

— Ce faci, mă, cu mătăuzul ăla? Ține colea un resteu! După ce se legară prin jurământ, porniră mai departe cu întregul puhoi de oameni după ei.

În cale întâlniră niște clăcași care nu terminaseră de împrăștiat bălegarul pe câmp, dar ședeau la umbra căruțelor.