Borgia

Capitolul I

Roma! Capitala antică a lumii civilizate dormea, cufundată într-o tristețe apăsătoare.

Un fel de teroare misterioasă și profundă aprinsese cetatea până la străfundurile sale. Roma tăcea, se ruga, Roma se sufoca.

Acolo unde odinioară vocea puternică a lui Cicero făcuse să răsune tribuna unul forum tumultuos, acum psalmodiau voci sinistre. Acolo unde altădată Grachus luptase pentru libertate, acum apăsa greutatea, despotismul sumbru și sălbatic al lui Rodrigo Borgia.

Și Rodrigo Borgia nu era decât una dintre cele trei persoana amenințătoare, care domneau peste cetatea cetăților. Rodrigo avea un fiu care, mai mult decât el, reprezenta Violența și o fată care, mai bine decât el, simboliza Viclenia!

Fiul se numea Cezar. Fata se numea Lucreția…

Suntem în luna mai a anului 1501, în zorii secolului șaisprezece. În ziua aceea, soarele se ridicase prin cerul senin. Dimineața era strălucitoare. O bucurie imensă plutea la aer.

Dar Roma rămâne înghețată, rece, căci preoții domnesc pe pământ Totuși, în fața porții mări a castelului Saint-Ange, fortăreața care în apropierea Vaticanului, înălța odioasele sale turnuri, oamenii din popor s-au adunat curioși.

Desculți, în zdrențe, cu bonete frigiene soioase pe cap, ei contemplă cu o admirație plină de respect, un grup de tineri seniori care, strânși în piață, fac paradă, discută gălăgioși, râd în hohote și aruncă câte o privire disprețuitoare mulțimii, care de departe, îi invidiază.

Acești cavaleri, îmbrăcați în catifea și mătase peste zalele fine întrezărite abia printr-o mișcare a mantiilor strălucitoare, brodate cu fir de aur, călări pe cai superbi sunt grupați în apropierea castelului… Deodată acea poartă se deschise larg.

Se lasă tăcerea. Capetele se descoperă. Un bărbat cu fața arsă de soare, îmbrăcat în catifea neagră, apare pe un magnific cal negru și înaintează către tinerii seniori care, înșirați în linie dreaptă se pregătesc să-l salute.

El își plimbă privirea asupra orașului care după înfățișare, pare tăcut, de parcă ar fi cuprins de îngrijorare.

Apoi privirea îi lunecă pe piept. Murmură câteva cuvinte, pe care nimeni nu le deslușește.

— Dragostea asta mă arde… Primevčre! Primevčre! De ce te-am întâlnit…?

Atunci, le face cavalerilor un semn eu mâna și mica trupă, râzând și șoșotind pornește către una din porțile Romei, în timp ce printre sărmanii aplecați, străbate un freamăt ce poartă eu el cuvinte repetate de guri dușmănoase și înspăimântate!

— Fiul Papei!… Monseniorul Cezar Borgia…!

În aceeași dimineață de mai, la aproximativ șapte leghe de Roma, pe drumul dinspre Florența, călătorea, singuratic, călărind la pas, un tânăr cavaler, care, fără grabă, fără griji se îndrepta către Cetatea Cetăților. Să fi avut vreo douăzeci și patru de ani.

Costumul său era jerpelit, zdrențuros. Avea mai multe cusături pe vestă, iar cizmele din piele erau și ele peticite din loc în loc.

Avea însă un aer mândru, cu părul lui lung ce-i cădea pe umeri în bucle naturale, cu mustața fină, răsucită, cu talia zveltă, îndrăzneț clădită, cu ochii săi vii și pătrunzători și mai ales cu aerul său nevinovat și vesel care-i lumina întreaga fată.

— La naiba! zise el, iată că locurile acestea nu seamănă deloc cu priveliștile minunate ale dragului meu Paris, cu pădurile sale umbroase, cu hanurile vesele în care se bea un vin atât de bun, unde fetele te întâmpină vesele… Hai, Căpitane, încă un pic prietenei… Și-om vedea dacă nu cumva întâlnim vreun han cinstit unde doi creștini cumsecade ca noi, ar putea să-și astâmpere setea…

Căpitan, acesta era numele calului, își ciuli urechile și-o porni în galop.

Nu trecuseră zece minute când, ridicându-se în scări cavalerul zări în depărtare un mic nor de praf alb, care, se apropia rapid. Câteva clipe mai târziu, văzu doi cai galopând.

Pe unul din ei flutura o robă neagră: un preot! Pe celălalt o rochie aibă și o femeie!

Aproape imediat, aceștia se apropiară de el.

Tânărul francez se pregătea s-o salute pe doamna în alb, cu toată gratia pe care natura i-o dăruise, când spre marea lui uimire, ea-și opri brusc calul și se întoarse spre el.

— Domnule, îi zise ea cu o voce tremurată, oricine-ați fi, salvați-mă…!

— Doamnă, răspunse el cu căldură, sunt cu totul al dumneavoastră și, dacă-mi veți face onoarea să-mi spuneți cu ce vă pot fi de folos…

— Scăpați-mă de acest om…!

Cu degetul, arătă spre călugărul care se oprise și care ridica umerii, disprețuitor.

— Un om al Bisericii! exclamă francezul…

— Un demon!… Vă rog, ajutați-mă să-mi continui singură drumul.

— Hei domnule călugăr, ați auzit…?

Omul în negru nu-i aruncă nici măcar o privire celui ce-i vorbea astfel, ci se adresă tinerei femei: