Cavalerii Pardaillan – vol 1

I – CEI DOI FRAȚI.

Casa era scundă, numai parter, cu o înfățișare modestă. Lângă o fereastră deschisă, într-un fotoliu cu armoarii, un bărbat, un bătrân maiestuos cu părul alb: una dintre acele fizionomii aspre ca ale căpitanilor care au supraviețuit epopeilor războinice de pe vremea regelui Francisc I.

Fixa cu o privire încruntată forma cenușie a castelului feudal al familiei Montmorency care-și ridica, în depărtare, spre cer, orgoliul turnurilor sale amenințătoare.

Apoi privirea lui se întoarse. Un suspin teribil ca un blestem tăcut îi umflă pieptul; întrebă:

— Fata mea? … Unde-i fata mea? …

O servitoare, care făcea ordine prin cameră, răspunse:

— Domnișoara a plecat în pădure să culeagă lăcrămioare.

O expresie indescriptibilă de tandrețe lumină chipul bătrânului care, duios, surâse și șopti:

— Da, adevărat, e primăvară. Gardurile vii își împrăștie parfumul. Fiecare pom este un buchet. Totul râde, totul cântă, sunt flori pretutindeni. Dar floarea cea mai frumoasă ești tu, Jeanne, copila mea nobilă și inocentă…

Privirea lui se îndreptă apoi din nou către silueta formidabilă a castelului așezat pe colină, ca un monstru de piatră care îl pândea din depărtare…

— Tot ce urăsc se află acolo! mârâi el. Acolo e puterea care m-a zdrobit, m-a nimicit! Da, eu, senior de Piennes, altădată stăpân al unui întreg ținut, am ajuns să trăiesc aproape în mizerie, pe acest modest petec de pământ pe care mi l-a lăsat rapacitatea conetabilului! … Ce spun eu, smintitul de mine! … Nu se străduiește el, în această clipă chiar, să mă alunge și din acest ultim refugiu! … Cine știe dacă mâine fiica mea va mai avea o casă în care să se adăpostească! … O Jeanne a mea… îți vei culege florile… poate ultimele tale flori! …

Două lacrimi tăcute trasară o urmă amară printre ridurile acestui chip deznădăjduit.

Deodată, păli îngrozitor: un călăreț, îmbrăcat în negru, descăleca în fața casei, intra și se înclina în fața lui! … „Drace! … Vechilul lui Montmorency! …”

— Senior de Piennes, spuse omul în negru, tocmai am primit de la stăpânul meu conetabilul un act pe care am poruncă să vi-l transmit de îndată.

— Un act, șopti bătrânul, în timp ce un puternic fior de neliniște îl scutură din cap până-n picioare.

— Domnule de Piennes, penibilă este misiunea mea: acest act, pe care vi-l înmânez, este copia unei hotărâri a Parlamentului din Paris datând de ieri, sâmbătă 25 aprilie anul curent, 1553.

— O hotărâre a Parlamentului! exclamă înăbușit seniorul de Piennes ridicându-se în picioare și încrucișând brațele. Vorbiți, domnule. Ce lovitură îmi mai dă ura conetabilului? Haideți! spuneți!

— Seniore, spuse vechilul cu un glas coborât și parcă rușinat, hotărârea afirmă că dumneavoastră ocupați fără drept domeniul Margency; că regele Ludovic al XII-lea și-a depășit atribuțiile atunci când v-a acordat proprietatea asupra acestui pământ care trebuie să fie restituit casei Montmorency, și vi se ordonă să restituiți conacul, cătunul, pășunile și pădurea în termen de o lună.

Seniorul de Piennes nu făcu nici o mișcare, nici un gest. O paloare și mai mare îi cuprinse însă chipul și, în liniștea din salon, în timp ce afară, pe o ramură de prun înflorit cânta o silvie, vocea sa tremurătoare se înălță:

— O nobilul meu sire Ludovic al doisprezecelea! și tu, ilustre Francisc I, veți ieși oare din mormintele voastre să vedeți cum este tratat cel care, pe patruzeci de câmpuri de luptă, și-a riscat viața și și-a vărsat sângele? Înviați, maiestăților! Și veți asista la acest mare spectacol al bătrânului oștean jefuit care bate drumurile din Ile-de-France ca să cerșească o bucată de pâine!

În fața acestei disperări, vechilul se cutremură. Pe furiș, depuse pe o masă pergamentul blestemat și se dădu înapoi, ieși pe ușă și plecă în grabă.

Atunci, în casa sărăcăcioasă, se auzi un sfâșietor strigăt funebru:

— Și fiica mea! Fiica mea! Jeanne a mea! fiica mea a rămas fără adăpost! Jeanne a mea a rămas fără pâine! Montmorency! blestemat să fii cu tot neamul tău.

Catastrofa era îngrozitoare. Într-adevăr, Margency, care de pe vremea lui Ludovic al XII-lea aparținea seniorului de Piennes, era tot ce mai rămăsese din vechea măreție a acestui om care odinioară guvernase Picardia. Odată cu năruirea averii sale, se refugiase în acest ținut sărac înconjurat de domeniile conetabilului. Și o singură bucurie îl ținuse până acum legat de viață, o bucurie luminoasă și pură: fata lui, Jeanne a lui, pasiunea lui, adorația lui.

Venitul sărăcăcios din Margency punea cel puțin demnitatea copilei la adăpost de orice insultă.

Acum totul se sfârșise! Hotărârea Parlamentului reprezenta, pentru Jeanne de Piennes și tatăl ei, sărăcia înjositoare, sărăcia sinistră, ceea ce poporul, cu talentul său pentru epitete sugestive numește sărăcie neagră!

Jeanne avea șaisprezece ani. Subțirică, firavă, mândră, de o eleganță desăvârșită, părea o creatură făcută pentru a încânta privirea, o emanație a acestei primăveri radioase asemenea, în grația ei puțin sălbatică, unei flori de măceș care tremură sub roua dimineții.

În această duminică de 26 aprilie 1553, ea ieșise ca în fiecare zi, la aceeași oră.

Intrase în pădurea de castani de care era alipit domeniul Margency. Era către seară. Pădurea era plină de parfumuri. În aer plutea dragostea.

La adăpostul copacilor, Jeanne, cu respirația tăiată, cu o mână pe inimă, începu să meargă repede șoptind:

— Voi îndrăzni să-i spun? În seara asta, da, chiar în seara asta, voi vorbi! … voi dezvălui acest secret teribil… și atât de scump!

Deodată, două brațe viguroase și tandre o cuprinseră. O gură fremătătoare căută gura sa:

— Ai venit în sfârșit! Ai venit, dragostea mea…

— François al meu! seniorul meu drag! …