Comoara Faustei – vol.8

Capitolul 1

În această dimineață, Henri al IV-lea îl aștepta pe ministrul său, Sully, într-un mic cabinet al apartamentului regal. Ministrul solicitase această întrevedere, necesară ca urmare a confidențelor pe care i le făcuse, în ajun, cavalerul de Pardaillan.

Acesta, devotat regelui, lăsase de înțeles lui Sully că viața regelui era în pericol. Avertismentele sale precizau că, după informațiile adunate, se plănuia uciderea lui Henri al IV-lea cu prilejul ceremoniei de încoronare.

Ministrul Sully făcea o legătură între aceste avertismente și intrigile duse împotriva regelui de către anturajul nefast al Mariei de Médicis, regina. El cunoștea, efectiv, influența funestă pe care o exercită asupra soției regelui florentinul Concini, favorit fără scrupule și soția sa, Léonora Galigaď.

Abia introdus la rege, Sully încercase să-i fie acceptată ideea sugerată de Pardaillan, care era aceea de a părea că regele cedează dorinței reginei și să fixeze o dată sigură a ceremoniei încoronării. Dar regele nu era omul care să se mulțumească cu explicații confuze. Încolțit, Sully trebui să se resemneze și să-l pună pe rege la curent cu avertismentul mascat dat de Pardaillan.

De la primele cuvinte, Henri pălise.

— Pe toți dracii! Prietene, mă vor asasina, asta-i sigur! … Nu voi ieși viu din orașul ăsta!

— Nu vă vor ucide, sire, dacă veți urma sfatul care vi se dă.

— Și apoi? … Voi fi cumva în câștig dacă voi ajunge până la primăvara viitoare?

— Hm! Sire, vă voi răspunde cu ceea ce mi-a răspuns domnul de Pardaillan: veți câștiga aproape un an. În primăvară, sire, vă veți începe campania și veți fi la adăpost de pumnalul asasinilor. Și cum sfârșitul acestei campanii nu poate fi pus la îndoială, vă veți întoarce din Germania învingător, măreț, aureolat cu prestigiul gloriei încât nimeni nu va îndrăzni să încerce ceva împotriva voastră.

— Ei bine, fie! Mai ales că nu văd altă cale de urmat. Dar pentru a grăbi acel mare proiect cu câteva luni, după cum ai spus, e nevoie de bani. Îi vei avea?

— Voi găsi tot ceea ce va trebui și poate chiar mai mult decât e nevoie.

Și Sully povesti în câteva cuvinte tot ceea ce știa despre povestea comorii Faustei și sfârși spunând:

— Printre altele, aceste zece milioane ne vor fi de un real ajutor pentru a grăbi pregătirile voastre militare.

— Dar, sublinie regele, după câte se pare, aceste milioane nu ne aparțin nouă.

— Să avem iertare, Sire, spuse cu răceală Sully, de mai bine de douăzeci de ani aceste milioane sunt ascunse în regatul vostru, fără că proprietarul să dea vreun semn de viață. Nici voi, nici predecesorii voștri nu și-au luat, după câte știu eu, nici un angajament asupra acestui subiect. Ceea ce se găsește pe pământurile regelui, aparține regelui. Avem destui juriști care să o ateste.

Henri al IV-lea, ca și Sully, chiar dacă nu în același grad, era interesat. Și cum Bearnezului îi plăcea ca atunci când lua o hotărâre să meargă până la capăt, decise să lichideze chiar atunci problema ceremoniei de încoronare, chemând-o pe regină.

— Doamnă, spuse el hotărât după ce regina se așezase, mi-ați cerut o audiență. Bănuiesc că este vorba, din nou, despre acea ceremonie a încoronării voastre.

— Într-adevăr, sire, doream această audiență privitoare la acest subiect. Dar văd că va avea soarta celor precedente. Regina nu poate obține nimic de la rege.

— Ei bine, doamnă, vă înșelați. Regele vă acordă azi ceea ce a refuzat până acum.

— Cum? bolborosi Maria de Médicis surprinsă, consimțiți?

— Tocmai am discutat cu vărul meu Sully, unele hotărâri importante. E posibil – nu e vorba de nimic sigur, remarcați asta – e posibil să-mi încep campania la primăvară. În timpul absenței mele, veți asigura regența, doamnă. Reflectând la aceasta, am hotărât că este necesar să vă asigur autoritatea, atât cât îmi stă în putere, în ciuda marilor cheltuieli ce le va necesita, această ceremonie este necesară. De aceea am hotărât: am fixat data pentru douăzeci septembrie.

Maria de Médicis se repezi la rege și, prinzându-i mâinile, exclamă emoționată în mod sincer:

— Cât de bun ești, Henri! … Și cât de fericită mă faci! …

— Da, iubito, îi replică regele cu puțină melancolie în glas, sunt bun… Poate că-ți vei aminti… atunci când nu voi mai fi.

Dar spiritul ei sec, profund egoist, al Mariei de Médicis începu deja să se facă simțit și ea reluă:

— Pentru că regele pare așa de bine dispus în ceea ce mă privește, voi profita pentru a-i mai cere ceva.

— Și anume? întrebă Henri cu oarecare reținere.

— Sire, am nevoie de bani.

— Iarăși? strigă Henri posomorât.

— Sire, e vorba de o nimica toată. Doar douăzeci de mii de livre!

— Numai atât, doamnă? o zeflemisi regele, nemulțumit. Credeți că douăzeci de mii de livre e o nimica toată? … Ei, la naiba! Credeți că voi pune poporul la noi biruri numai din dorința voastră de a-l îngrășa pe nesătulul de Concini, căruia, de bună seamă, îi veți da banii? … Fiindcă știu, în mod sigur că toți banii pe care vi-i dau trec în cuferele sale.