Epopeea Dragostei – vol.3

Capitolul 1

În care o clipă de bucurie e mai puternică decât șaptesprezece ani de suferințe

După șaptesprezece ani, mareșalul de Montmorency a regăsit-o pe Jeanne de Piennes, soția de care fusese despărțit prin ticăloșia fratelui său mai mic, mareșalul de Damville.

Revedea ca într-un vis scena în care Damville îl înșelase, mărturisindu-i că fusese amantul Jeannei… duelul cu acesta când a crezut că-l lăsase mort pe locul luptei, precum și dispariția contesei de Piennes, ducesă de Montmorency.

Revedea divorțul, căsătoria sa cu o altă femeie, pe care de altfel n-a iubit-o niciodată, păstrându-și inima plină de imaginea primei soții.

Anii se scurgeau astfel când, deodată, un tânăr senior, un tânăr erou, cavalerul Pardaillan, i-a adus scrisoarea aceleia pe care o crezuse dispărută pentru totdeauna din viața sa.

Jeanne de Piennes trăia!

În scrisoare, ea se adresa fostului ei senior și stăpân, scoțând la iveală ticăloșia lui Damville și implora bunăvoință și sprijin pentru Loďse, fiica ei ți a lui, duce de Montmorency.

Zorile luminoase ale recunoștinței și fericirii au cuprins sufletul bătrânului duce: el încercase, dar în zadar, să-l aducă pe fratele său în fața judecății regelui, în zadar îl chemase la luptă dreaptă, știind că viața Jeannei și a fiicei ei se aflau în mâna lui; în deșert răscolise tot Parisul pentru a le regăsi și era gata să se cufunde din nou în întunericul doliului său, când, iată, cavalerul de Pardaillan venise la el.

Acest tânăr, un erou din alte vremi, a cărui taină i se părea că o ghicise într-o măsură, îl dusese de mână până la locuința misterioasă, unde era ascuns tot ce iubise el mai mult pe lume și i-o înfățișase pe Jeanne de Piennes, prima ducesă de Montmorency.

Sosise în sfârșit momentul atât de așteptat, după șaptesprezece ani de lacrimi și doliu.

Regăsea în cele din urmă tot ce avusese mai drag, bucuria inimii, vlaga trupului său, însăși rațiunea sa de a fi, într-un cuvânt, o revedea pe femeia iubită.

Dar ce nenorocire! Tot astfel cum un șuvoi prea puternic de sevă face să plesnească mugurul, fericirea a zdrobit creierul celei ce-i fusese soție, în ce stare o regăsea? Nebună? …

Jeanne de Piennes, în ultimele zile ale martiriului său, atunci când se simțea lovită de moarte, mai trăia doar cu un singur gând: „Nu trebuie să mor înainte de a fi pus la adăpost fericirea fiicei mele… Dar ce fericire mai putea exista pentru sărmana micuță atâta vreme, cât nu se găsea sub ocrotirea tatălui său? Da, trebuie să-l regăsesc pe François, chiar dacă el mă mai consideră vinovată… Să-i încredințez copilul… și apoi să mor! …”

De când îl întrebase pe cavalerul de Pardaillan și acesta îi răspunsese că nu era cel îndreptățit să-i spună felul în care fusese primită scrisoarea de către mareșal, Jeanne își formase convingerea intimă că François citise scrisoarea și că știa adevărul. Iată de ce nu încetase să aștepte, iar când bătrânul Pardaillan a înștiințat-o de prezența mareșalului, ea nu păru deloc surprinsă.

Nu fu zguduită de nici un fior și șopti doar atât: „Iată și clipa morții mele!”

Gândul morții n-o mai părăsea. Nu o dorea, dar nici nu se temea de ea.

De fapt, simțea că moare.

Ce se sfărâmase în ea? De ce reîntoarcerea iubitului nu-i aprinsese în suflet decât o flacără mistuitoare repede stinsă? Nu-și putea da seama.

De bună seamă că ceva se prăbușise în ea și acum își putea spune: Iată moartea! Iată venită și clipa odihnei veșnice! …

O strânse pe Loďse cu patimă la pieptul ei și îi murmură la ureche câteva cuvinte, care avură asupra fetei un efect fulgerător, căci ea încercă zadarnic să răspundă, făcu o sforțare inutilă de a-și urma mama, dar rămase pironită locului, sfârșită, sprijinită de bătrânul Pardaillan.

Atât era de nemăsurată oboseala Jeannei, atât de gravă încremenirea minții, încât nu băgă de seamă leșinul Loďsei.

Începu să pășească purtată de gânduri.

„François, iubitul meu, o, Loisa mea, am să ajung să vă văd împreună! Am să pot deci muri în brațele voastre!”

Deschise ușa arătată de Pardaillan și se găsi în fața lui François de Montmorency.

Voi să se avânte și i se păru chiar că se aruncă în brațele lui.

Avu impresia că un strigăt puternic îi exprimase fericirea.

Dar toată această succesiune de gânduri s-a redus deodată la singurul cuvânt pe care crezu că-l rostește cu adevărat: „Adio… mor…”.

Dar trupul ei nu murise…

Doar mintea îi fusese nimicită de nebunie: această femeie care îndurase atâtea suferințe, care ținuse piept atâtor înfricoșătoare nenorociri, această minunată mamă, care nu fusese susținută în timpul calvarului său decât de ideea fixă de a-și salva copilul, ei bine, această nefericită căzu pradă uitării de sine. Încetă să mai reziste din clipa în care-și socoti fiica salvată, în deplină siguranță! Nebunia care o pândea fără îndoială de mulți ani, se abătu asupra ei.

Mai bine de șaptesprezece ani de nenorociri n-au putut-o doborî.

Dar o clipă de fericire i-a ucis rațiunea.

Printr-o îndurare a soartei care se îndârjise până atunci împotriva ei – dacă mai poate fi vorba de alinări în aceste cumplite drame ale minții omenești – printr-un fel de milă a soartei, să spunem, nebunia Jeannei o întorcea în primii ani ai luminoasei sale tinereți, ai neprihănitei ei iubiri, în acele dragi ținuturi de la Margency, unde iubise atât de mult…

Sărmană Jeanne! Biată zână a florilor!

Istoria nedreaptă nu ți-a închinat decât câteva cuvinte șterse. Pentru visătorul căruia îi place să pătrundă cu pas șovăitor în întunecoasele anale ale trecutului, care caută fremătând prin mormanele de ruine umila floare care a trăit, a iubit, a suferit, tu vei rămâne un simbol nepătat al suferinței omenești, iar noi, cei care ți-am evocat durerea, salutăm cu o amintire duioasă blândul și nobilul tău chip.