Fausta – vol. 3

Prolog.

Decor: o noapte înmiresmată de primăvară, misterioasă și pură, piața din fața catedralei Notre-Dame. La un capăt, catedrala ghemuită în umbră ca un sfinx sprijinit pe labele din față, iar la celălalt capăt, un palat seniorial cu fațada severă. În balconul gotic, sub mângâierea luminii astrale, o apariție albă, fermecătoare și grațioasă.

Fremătând de fericire ea urmărește cu privirea, în întunericul albăstrui, pe un gentilom elegant și semeț, care se îndepărtează.

Tânăra este Léonore, singurul copil al baronului de Montaigues care, din tragica zi a Sfântului Bartolomeu, când bătrânul hughenot fusese torturat – scoțându-i-se amândoi ochii – o înconjură cu nesfârșite dovezi de dragoste. Iar seniorul, căruia îi sunt adresate sărutările și pătimașele semne de adio, este elegantul și nobilul duce Jean de Kervilliers.

Iubitul ei! După ce el se face nevăzut ea se întoarce în cameră, încet și cu părere de rău, acolo unde întâlnirile lor nocturne se scurgeau tot atât de repede ca și clipele amăgitoare ale unui vis orbitor și unde, acum un ceas, încolăcită de gâtul lui Jean, ea șoptise cea mai emoționantă și de temut dintre mărturisiri… Va fi mamă!

Cum s-a mai cutremurat ea atunci! Știa că pentru baronul Montaigues, acest tată pe care-l adoră, nu putea exista un sfârșit mai rușinos și mai sfâșietor.

De la primul cuvânt, Kervilliers se albise la față… de fericire fără îndoială, căci a prins-o strâns într-o îmbrățișare înflăcărată și a bâiguit asigurări hotărâte și liniștitoare: bătrânul nu va afla nimic. Greșeala va fi reparată la timp și nimeni nu va ști de ea. Mâine, el, Jean, va vorbi! Mâine, ea va deveni logodnica lui și în puține zile îi va fi soție!

Deodată, un pocnet! Un geam al balconului fusese spart, iar pe covor se rostogoli o piatră învelită în hârtie. Léonore încremenise la început de uimire și de spaimă.

Hârtia o fascina și o atrăgea. Un bilet? Se apleacă, o ridică, șovăie și… o despăturește. Îi soarbe conținutul dintr-o privire. Și atunci păli. Inima i se strânse și un geamăt de sfâșietoare disperare îi izbucni de pe buze. Ce citise oare? …

Iată: „Monseniorul episcop, prințul Farnese, care va oficia mâine slujba de Paște la Notre-Dame, este singurul care vă poate spune de ce Jean, duce de Kervilliers, nu vă va lua niciodată de soție… niciodată!”

Cine aruncase piatra? Un gelos din dragoste? Un dușman al familiei? Ce importanță are? Și în timp ce ființa aceea, oricare ar fi ea, ascultă și privește, iar fiica lui Montaigues se zbate luptând cu deznădejdea, ducele de Kervilliers se întoarce acasă, cade în genunchi în fața unui portret al Léonorei și hohotește:

— Ce-a spus? Că va fi mamă? Am auzit bine? E pierdută! Oh, pierdută! Dar eu? … Mizerabil ce sunt! De ce oare n-am fugit atunci când această iubire mi-a mușcat inima? Ce să fac? … Să fug! Să fug ca un laș…

La vremea slujbei celei mari din duminica Paștelui 1573, Léonore intră în catedrală, al cărui prag, ea, fiică de hughenot, nu-l trecuse niciodată.

Trăise ceasul chinurilor de neuitat. Prin minte i-au trecut mii de presupuneri înnebunitoare. Să fie oare Jean căsătorit cu altcineva? Episcopul îi va răspunde la această întrebare!

În biserică se oprește, gata să leșine, de-abia știind ce face. Acolo, în fund, în strălucirea lumânărilor, în odăjdii aurite, prințul Farnese, emisarul papei, intona Kyria Eleison, rugăciunea de la începutul slujbei.

Léonore înaintează. Cu eforturi tăcute, ea își deschide drum. Dar când ajunge lângă altar, se simte fără puteri. Cel mult zece pași o mai despart de prințul-episcop. Cu fața spre tabernacol, acesta oficiază, cu o înfățișare pătrunsă de o solemnă măreție…

Acum, Léonore este cuprinsă de teamă. O înspăimântă apropierea de înfiorătoarea realitate. Se agață de visul ei de dragoste, vrea să se mai amăgească câteva clipe… Deodată sună clopotul care anunță binecuvântarea!

Monseniorul Farnese a luat în mână potirul și, strălucind de splendoare, se întoarce. Un puternic fior o străbate pe Léonore din cap până în picioare. Episcopul acesta… Scânteierea aceea a ochilor! Această minunată frumusețe! … Îi sunt toate cunoscute! …

Episcopul acesta… Nu, vedenia este prea fără noimă! Trebuie să fie sigură, să vadă de aproape! Cu privirea pierdută, mișcându-se cu iuțeală, ea trece grilajul, se avântă… și atunci! Clătinându-se, urcă treptele altarului! Mâinile sale încleștate se abat pe umerii episcopului înlemnit și un strigăt jalnic sfâșie tăcerea:

— Dumnezeule atotputernic! Jean! Iubitul meu, tu ești!

Și Léonore, neînsuflețită, cade de-a curmezișul treptelor, la picioarele episcopului încremenit, alb ca marmura.

Se dezlănțuie o furtună de țipete. E un sacrilegiu! Toți se apropie grăbiți, se reped asupra Léonorei și pun mâna pe ea.

Și în timp ce ea e târâtă, ridicată și aruncată în fundul unei temnițe, prințul Farnese, episcopul, ibovnicul, e sfâșiat de propria-i conștiință, care-i urlă:

— Afurisitule! Blestematule! Sunt blestemat pe veci!

În piața Grčve, în dimineața cețoasă de noiembrie, în jurul unei schele din bârne groase, se tălăzuiește un val de oameni. Lângă stâlpul cel mare din mijloc șade un uriaș tăcut: meșterul Claude… călăul! Acel sinistru schelet de stâlpi este spânzurătoarea! Iar mulțimea, adunată din cele patru zări ale Parisului, se afla acolo s-o vadă murind pe Léonore, condamnată pentru minciună drăcească și defăimare eretică a episcopului.