Fiul lui Pardaillan – vol.7

Capitolul 1

Suntem la Paris, într-o dimineață limpede și însorită de mai, Henric al IV-lea domnind peste o Franță pacificată.

Fereastra unei mici case burgheze din strada l’Arbre Sec se deschide. O tânără fată apare în balcon. Atras parcă de o forță de neînvins, chipul său încântător se ridică pe furiș spre casa din față.

Sus, la fereastra mansardei, apare un tânăr cavaler. Și acest cavaler, cu mâinile împreunate, în extaz, fixează asupra ei o privire profundă, încărcată de o adorație mută.

Tânăra fată roșește, pălește… apoi, încet, cu regret, se întoarce în cameră și închide fereastra.

Jos, în stradă, un biet nenorocit, în umbra protectoare a unui intrând, înalță spre radioasa apariție o față abătută, pe care lucesc, sub sprâncenele încruntate, doi ochi sticloși și visători. La vederea grațioasei tinere, acești ochi de nebun prind viață și, împreunând mâinile într-un gest de implorare, murmură: „Cât este de frumoasă! …”

Cum pronunță aceste cuvinte, ceva inform, un enorm morman de grăsime apare nu se știe de unde, se rostogolește cu o agilitate surprinzătoare și se oprește în fața omului în adorație.

— Vă găsesc din nou aici, frate Ravaillac! … Mereu adâncit în sumbrele voastre viziuni, deci!

Smuls brutal din visul său, Jean-François Ravaillac, fără a fi surprins, dar și fără plăcere, cu un aer indiferent, spuse încet, politicos:

— Bună ziua, frate Parfait Goulard.

În acest moment tânăra fată închide fereastra. Ravaillac scoate un suspin și, fără afectare, se îndepărtează în direcția străzii Saint-Honoré, antrenându-l cu el pe fratele Parfait Goulard.

Călugărul, a tras totuși cu coada ochiului la tânăra fată. El a înregistrat, de asemenea, suspinul celui pe care l-a numit fratele Ravaillac.

Îndepărtându-se, ei se încrucișează cu un personaj care discută aprins cu o matroană demnă care, după toate aparențele, este o mică burgheză.

Trecând aproape de călugăr, strălucitorul senior schițează un semn discret la care călugărul răspunde cu o clipire a pleoapelor.

Marele senior și însoțitoarea lui își continuă drumul, ajungând în fața micuței case a tinerei fete. O umbră, cuibărită într-un ungher nu pierde nici un cuvânt din conversația lor.

Tânărul cavaler rămăsese rezemat în coate la fereastra sa.

Discuția fiind încheiată, matroana urcă trei trepte și introduce cheia în broască.

Din întâmplare, ochii îndrăgostitului părăsiră pentru o clipă balconul și se îndreptară spre stradă. Atunci, un strigăt de mânie îi scăpă la vederea seniorului care nu se mișcase: „Din nou Fouquet, acest desfrânat blestemat! …”

El se aplecă vrând parcă să se arunce în capul acestuia, scrâșnind din dinți: „Ce face el aici, în fața ușii ei? Cine l-a chemat? …”

Matroana, care se pregătea să intre în casă, coborî o treaptă și întinse mâna. Gest de adio? Înțelegere încheiată? Acont primit? Îndrăgostitul n-ar fi putut spune. În orice caz, o cunoștea pe matroană, căci retrăgându-se de la fereastră, el era palid și bâlbâia: „Doamna Colline Colle! … Ah! Pe toți dracii, trebuie să aflu! Nenorocire afurisitului Fouquet! …”

Și se repezi spre scări.

Exact în acest moment, trei bărbați se opriră în fața ușii sale. Ei rămaseră nehotărâți, neîndrăznind să tragă ciocănelul.

— Ei! zise unul cu accent provensal, dă-i drumul, Gringaille… Tu ești parizian, tu știi să vorbești…

— Chiar! Răspunde cel interpelat. Nici tu, Escargasse, nu ai limba în buzunar. Totuși, după părerea mea, dintre noi trei, Carcagne mi se pare că are cele mai multe șanse să-l tragă cu cinste…

— Sunteți singurele pușlamale care vreți să mă puneți rău cu șeful… Știți voi, băiețași răi ce sunteți, că șeful ne-a interzis categoric să ne prezentăm în fața lui fără asentimentul său?

— Cu toate acestea trebuie să-i spunem că senior Concini dorește să-l vadă chiar astăzi.

Ușa se deschide brusc, un uragan se năpustește peste ei, îi împrăștie cu brutalitate, trântindu-i în stânga și în dreapta.

— Este șeful! strigă Escargasse. I-am recunoscut maniera de a ne spune bună ziua.

Lucru curios, nu păreau nici mirați, nici uluiți. Fără îndoială, erau obișnuiți.

Fără să întârzie prea mult, izbucniră toți trei:

— Să-l urmăm! …

Și se lansară în urmărirea celui pe care-l numeau „șeful” și de care păreau că se tem.

El parcursese deja cincizeci de pași, când izbi violent un gentilom care mergea înaintea lui. Continuă să înainteze fără să se întoarcă, fără un cuvânt de scuză.

— Hei! Domnule grăbit! strigă gentilomul.

Îndrăgostitul nu întoarse capul. Poate nici nu auzise.

Deodată, un pumn se abătu pe umărul său. Sub tăria loviturii, îndrăgostitul fu nevoit să se oprească. El se întoarse scrâșnind din dinți.

Se trezi în fața unui gentilom de înaltă ținută, care putea să aibă șaizeci de ani, dar nu părea să depășească cincizeci. În orice caz, acest gentilom era dotat cu o forță uluitoare deoarece a putut, cu o singură mână, fără un efort aparent, să paralizeze rezistența îndrăgostitului nostru.