Sfarsitul Faustei – vol.10

Capitolul 1

Încercuirea din strada La Cossonnerie.

La moartea regelui Henri al IV-lea, reginei mamă, Maria de Médicis i s-a recunoscut de către Parlament regența regatului. Ea și-a dăruit orbește încrederea unui aventurier italian, Concino Concini – mai târziu mareșal d’Ancre – și soției sale, Léonora Galigaď. Ei au inițiat în jurul tronului lui Ludovic al XIII-lea o serie de intrigi împotriva tânărului monarh.

O doamnă ambițioasă, ducesa de Sorrientčs – alias Fausta – acreditată, în Franța, ca trimis al regelui Spaniei, Filip al III-lea și consilierul său, contele Cristobal d’Albaran, își propun să-l înlocuiască pe Ludovic al XIII-lea la tronul Franței cu contele d’Auvergne, duce d’Angoulęme, care nu este altcineva decât Carol de Valois. Ducesa de Sorrientčs spera ca, prin proiectată căsătorie cu ducele d’Angoulęme, să devină ea însăși regină a Franței. Pentru a-și putea realiza proiectele ambițioase, a luat în serviciul ei un tânăr cavaler, Odet de Valvert, cunoscut pentru curajul lui.

Valvert este vărul lui Jehan de Pardaillan, căsătorit cu Bertille de Saugis. Tânărul cuplu s-a retras în provincie în urma răpirii copilului lor, micuța Loďse.

Valvert, care aflase de la cavalerul de Pardaillan – tatăl lui Jehan – și de la Landry Coquenard, credincios ți fidel servitor, despre tâlharii din slujba ducesei de Sorrientčs, se alătură acesteia pentru a servi și apăra interesele regelui. Dar o bruscă revelație îl fulgeră pe Odet de Valvert: îndrăgostit de o tânără florăreasă numită Muguette – pe numele ei adevărat Florence – află că este fiica lui Concini și a Mariei de Médicis. Aceasta din urmă și-a adus fiica nelegitimă la Luvru. În schimb, ducesa de Sorrientčs o ține pe Loďse sub puterea ei. I-o spune lui Pardaillan, adăugind că nepoata îi va fi înapoiată dacă renunță la luptă. Pardaillan a refuzat un asemenea târg dezgustător.

Au trecut trei zile de la vizita ducesei de Sorrientčs. Valvert se întorsese la locuința lui din strada Cossonnerie. E de la sine înțeles că Landry Coquenard îl urmase. În fiecare zi Valvert venea să-l vadă pe Pardaillan.

După fiecare vizită, care se prelungea mai mult sau mai puțin, pleca și făcea lungi drumuri în Paris, fie singur, fie urmat de Landry.

Oare încotro mergea? Cel mai adesea dădea târcoale Luvrului. Luvrul în care se afla iubita lui. Cel puțin, el așa credea și Pardaillan credea același lucru. Era o teribilă imprudență. În orice clipă risca să se întâlnească nas în nas cu Concini și cu spadasinii lui. O știa prea bine, dar era ceva mai tare decât el: trebuia să vină să respire puțin din aerul pe care îl respira Florence a lui.

Ar trebui spus că, pentru a săvârși această nebună bravadă, care putea să-l coste scump, consimțise totuși să-și la anumite precauții, ca de pildă aceea de a-și ascunde fața în gulerul mantalei. Trebuie să mai adăugăm că nu-și luase această măsură de prevedere decât la insistențele repetate ale lui Landry Coquenard care, văzând unde îl ducea stăpânul lui, începuse să strige de groază.

Cât despre Pardaillan, el de asemenea își petrecea timpul bătând Parisul de la un capăt la altul, absolut singur. Era limpede că, la rândul lui, căuta ceva sau pe cineva. Oare nu cumva pe micuța Loďse? Am putea spune: nu, cu toată siguranța. Pardaillan îi spusese Faustei că nu o va căuta. S-ar putea crede că n-a vorbit în vânt. Știa foarte bine ce spune.

Pe de altă parte, știm bine că își ținea întotdeauna promisiunile. Și asta nu-i ceva extraordinar, cum am putea crede la prima vedere, pentru bunul motiv că nu promitea niciodată decât ceea ce era sigur că poate duce la bun sfârșit. Pardaillan promisese că nu-și va căuta nepoata. Cu alte cuvinte, era sigur că nu avea nevoie să o caute. Și dacă nu avea nevoie s-o caute, era limpede că nu-și pierdea timpul s-o facă.

În această nouă și, cu siguranță ultimă luptă pe care o ducea împotriva Faustei, singura teamă a lui Pardaillan era să-și vadă fiul – pe Jehan – aruncându-se și el în bătălie. Știa foarte bine că fiul său n-ar fi ezitat o clipă și ar fi venit de partea lui. Dar ideea de a-și vedea fiul luptând împotriva mamei sale, într-o luptă care putea și chiar trebuia să fie mortală pentru unul dintre adversari, ei bine, ideea asta îi era de nesuportat.

Sorții au vrut ca Jehan de Pardaillan să se afle pe moșia lui, la Saugis, lângă soția lui, Bertille, bolnavă. Pardaillan se temea să-l vadă pe Jehan venind pe nepusă masă.

Ca să evite această catastrofă, Pardaillan l-a trimis la Saugis pe Escargasse.

Escargasse avea datoria să-și liniștească prietenul și stăpânul și să-l anunțe că domnul cavaler pleca într-o călătorie îndepărtată, în care el și Gringaille aveau să-l însoțească, fiindcă era vorba de micuța domnișoară Loďse, pe care domnul cavaler spera să o regăsească.

Escargasse, crescut și stilat de Pardaillan, își îndeplinise misiunea cu atâta dibăcie, încât Jehan nu bănuise nimic și rămăsese lângă soția lui. Escargasse revenise a doua zi, punându-l pe domnul cavaler la curent cu cele petrecute.

Acum Pardaillan era liniștit: era sigur că Jehan nu va veni la Paris știind că tatăl lui nu mai este acolo.

După ce i-a povestit cele întâmplate și a primit felicitări binemeritate, Escargasse a pus pe masă o pungă rotunjoară cu un sunet plăcut, spunând:

— Din partea domnului marchiz, pentru cheltuielile de drum ale domnului cavaler. Când acești cinci sute de pistoli vor fi cheltuiți, nu va trebui decât să faceți un semn și vor veni alții.

Și apoi, cu orgoliu:

— Ei, da, suntem bogați, slavă Domnului!