Regina Isabeau

Capitolul 1 – NEGUSTORUL.

O dimineață însorită de iunie.

Se pare că această zi e o mare sărbătoare, altfel nu se explică de ce, cele o sută de clopote ale Parisului lui Carol VI răsună puternic făcând să umple cerul orașului cu vocile lor de bronz sau de alamă, și de ce, de-a lungul străduțelor întunecate, strâmte, șerpuitoare, se revarsă o mare de oameni.

Numai că, privindu-i mai de aproape, iată ce poți vedea:

Bătrâni, femei și copii fug înnebuniți scoțând strigăte de deznădejde. Animale cu fețe de oameni, cu frunți înguste, ochii injectați de sânge, puși pe omor, îi urmăresc pe cei dintâi scoțând strigăte de moarte.

Și peste această viziune de coșmar, din care răsună strigăte de îndurare, plânsete, gemete, înjurături, blesteme și amenințări, se aud aclamații puternice:

— Burgundia! Trăiască Burgundia! Dominate de scrâșnetul formidabil al bestiilor dezlănțuite: „Ucide! Ucide! Moarte lui ARMAGNAC!”

Și totuși e o dimineață însorită de iunie.

În palatul reginei: ne aflăm într-o cameră secretă, bine luminată de sfeșnicele ce poartă lumânări de ceară parfumată, deoarece obloanele și perdelele sunt trase, închise ermetic. O cariatidă gigantică sprijină cu ușurință cu umerii săi puternici o ușă de fier. Asta înseamnă că nimeni nu poate intra fără permisiunea statuii.

Pe un divan, pe jumătate culcată, Isabeau de Bavière, regina Franței.

Cineva bate la ușă într-un anumit fel. Însuflețindu-se, fără a aștepta nici un ordin, statuia deschide ușa, după care își reia poza nepăsătoare.

Pe ușă a intrat ca un vârtej o tânără vioaie, care freamătă toată. Are ochii negri, fermecători, plini de viață și luminați de o inteligență remarcabilă.

— Ei bine, de Giac? o întrebă Isabeau, sculându-se.

În mod familial, tânăra care tocmai a intrat, se instalează pe divan și, cu volubilitate, gesticulând tot timpul, începe:

— Tocmai am discutat cu domnul de Giac, soțul meu. S-a întors, mai bine zis, se va întoarce azi. Devine neliniștitor, doamnă.

— Blestem!… Ducele ăsta mizerabil nu se va schimba niciodată! Îmi va scăpa mereu, chiar și atunci când cred că am pus mâna pe el. Trebuie să te apăr, frumoasa mea!… Nu trebuie să las să ți se răpească iubitul de către prima venită…!

— Vă aștept ordinele, doamnă. Dacă ați luat această afacere în mâinile voastre sunteți, presupun, tot atât de interesată ca și mine.

Și doamna de Giac iese tot atât de furtunos pe cum intrase.

Isabeau se întoarce spre martorul nepăsător al scenei și-i ordonă:

— Vino cu mine, Sacrament.

La care Sacrament răspunse liniștit:

— Prea bine, doamnă.

Cam la aceeași oră, stă la umbra unui platan plantat la intrarea dinspre Saint Germain-le-Vieux, un cuplu fermecător, ilustrând pe deplin tinerețea, frumusețea, dragostea. Ea are șaisprezece ani, suplă, delicată, frumoasă!… Atât de frumoasă, încât ți se taie răsuflarea, cu pletele blonde și ochi de azur în care pare că se oglindește cerul întreg. El, abia a împlinit douăzeci de ani, zvelt, grațios, adorabil în timiditatea-i tinerească și totuși mândru și foarte elegant în costumul său de catifea, puțin cam șifonat totuși.

Puțin mai departe, o bătrână, guvernanta, fără îndoială: tenul palid, ochii aproape închiși și cu un surâs viclean.

Cei doi îndrăgostiți se despart.

— Ai încredere, iubitul meu Milon, jupând Mercerot, tatăl meu, mă iubește mult, așa încât, atunci când îi voi spune că mor dacă nu voi fi a aceluia pe care inima mea l-a ales, va consimți să mă căsătoresc cu tine.

— Cerul să te audă, Flore, scumpă floare a inimii mele, și Milon de Talazar, lângă tine, va găsi paradisul pe pământ.

Cele două femei se îndepărtează luând-o pe strada Orberie: Milon de Talazar le urmează, veghind de la distanță asupra iubitei. După ce au făcut câțiva pași, bătrâna întreabă:

— Deci crezi că poți conta pe jupân Mercerot?

— Vai! I-am spus asta lui Milon pentru a-l liniști, buna mea Simonne. Dar oare voi îndrăzni…?

— Ți-e teamă. Vrei să vorbesc eu în locul tău?

— Ai face asta, buna mea Simonne?

— Îți sunt aproape ca o mamă… Haide, e lucru hotărât, voi vorbi în locul tău.

Ajunse în strada Barillerie, intrară curând în incinta palatului, de unde, luând-o printr-o galerie, ajung la palatul judecătorului regal, aflat lângă camera de comerț. Sunt acum pe strada Galilée care e locuită de negustori, evrei în majoritatea lor.

Cele două femei pătrund prin ușa ultimei case.

Singură cu stăpânul ei, jupân Mercerot, Simonne, credincioasă promisiunii făcute, îi împărtășește dorința fiicei sale.

Încă de la primele cuvinte, jupân Mercerot își îndreaptă trupul pe care până atunci îl ținuse în mod voit gheboșat. Brusc, izbucnește: degetele-i lungi și descărnate o apucă pe bătrână de gât, o răstoarnă peste masă și cu o voce bubuitoare îi strigă în urechi:

— Ah! Nemernico! M-ai trădat… Ar fi trebuit s-o prevăd!… Ce n-ai face tu pentru aur?… Hai, mărturisește, vrăjitoare, sau te strâng de gât… Cât ți-a dat frumosul ăsta? Mărturisește, cățea!… Cât?

— Cinci monezi de aur, gâfâie bătrâna.

— Aha!… E o sumă frumușică…!

— Ce om! bolborosește Simonne, tremurând toată. Credeam că mi-a sunat ceasul.

Jupân Marcerot s-a mai liniștit. Acum e calm.