Rivalul Regelui

Capitolul 1 – Saint-Germain intră în acțiune.

Aproape în același timp cu evenimentele ce se desfășurau în căsuța de sub copaci, adică în jurul orei patru a dimineții, în misterioasa alcătuire de case, străduța Rezervoarelor, contele du Barry visa la moartea rivalului său, cavalerul d'Assas.

În felul acesta, în timp ce femeia, care făcea parte din extrem de ciudata cabană, desfășura toate farmecele și vicleniile pentru a cuceri simțurile și, de ce nu, inima regelui, bărbatul se pregătea să ucidă…!

La începutul serii, chiar la căderea întunericului, un bărbat înfășurat cu grijă în faldurile ample ale mantalei intra pe străduța Rezervoarelor.

Mergea de-a dreptul, fără ezitare, spre casa domnului Jacques.

Bărbatul era contele de Saint-Germain, care, după ședința de magnetism de la Paris, se aruncase în trăsură.

Pe tot drumul până la Versailles dormise, dacă nu liniștit, măcar profund. Contele își impusese să doarmă, – și dormea!

Poate că ar fi cazul să facem aici puțină teorie despre magnetism; noi lăsăm cititorului dreptul de a crede sau de a nu crede în magnetism, invitându-Hn același timp să consulte asupra acestui subiect uimitoarele lucrări ce se desăvârșesc în zilele noastre, iar o vizită la un spital psihiatric i-ar putea convinge și pe cei mai sceptici.

În ceea ce ne privește, noi vom prelua, fără alte comentarii, toate mărturiile care au ajuns până ia noi, privitoare la acel bărbat extraordinar care a fost – și se pare ea mai este – contele de Saint-Germain.

Și fără s-o mai lungim, trecem la expunerea faptelor…

Sunt ciudate – dar relevante…

La ivirea primelor case din Versailles, vizitiul îl trezise pe Saint-Germain, apoi își continuase drumul.

Contele își oprise trăsura în piața castelului său, mai exact, pe esplanada ce cu timpul devenise ceea ce numim astăzi piață. Și pornise pe jos spre străduța Rezervoarelor.

„Numai de-aș ajunge la timp!” – își zicea el, neliniștit.

Dar nimic nu lăsa să se vadă că ar fi îngrijorat: Saint-Germain păstra acea aparență de răceală pe care și-o impunea chiar și când era singur.

Bătu la ușa domnului Jacques.

Ca de obicei, la început se deschise o ferestruică, apoi și ușa. În cadrul ușii apăru un lacheu.

— Ce doriți? îl întrebă scurt lacheul, încercând să-i vadă chipul.

— Aș dori să-i vorbesc domnului cavaler d'Assas, spuse simplu Saint-Germain.

— În cazul acesta, ați greșit adresa, domnule; persoana de care vorbiți nu locuiește aici… vedeți mai încolo.

După care lacheul închise ușa.

Brusc, contele de Saint-Germain întinse brațul spre ușă, fără s-o atingă.

Lacheul se opri scurt din mișcarea ce-o făcea pentru a o închide.

Un fel de groază îi schimonosea chipul.

Era ca paralizat.

— Ce-i cu dumneata, prietene? îi întrebă Saint-Germain.

— Nu știu… cred că… mor… mă sufoc… oh…!

— Haide, liniștiți-vă și mai ales, nu strigați… eu pot, mai bine decât oricine, să vă vindec de răul ce v-a lovit ca un trăsnet…

— Dumneavoastră… ah!… ajutați-mă!… horcăia nefericitul…

— Sunt medic, spuse Saint-Germain, un medic vestit: Vreți să vă descriu simptomele bolii?… așa puteți să-mi judecați priceperea…

— Mă sufoc… mor… aveți milă!… ajutați-mă…!

— Deci: vi se pare că aveți un cerc de foc în jurul capului…

— Da, da!… mă arde…!

— Și, în piept, o gheară care vă strânge…

— Da, da!… mă sufoc…

— Nu vă puteți mișca…

— Da, sunt împietrit.

— Cunosc răul de care suferiți și am leacul la mine…

— Dați-mi-l! Vă implor, dați-mi-l!

— Imposibil… Într-o clipă, nu veți mai putea vorbi; în cinci minute veți fi mort…

Lacheul încercă să scoată un țipăt.

Dar, cum îi spusese teribilul vizitator, nu mai putea!… Toate simptomele pe care i le descrisese Saint-Germain erau tot mai evidente, pe măsură ce acesta le enumeră.

Nu se îndoia că era pe punctul de a-și da duhul.

— Conduceți-mă în casă, reluă Saint-Germain, faceți în așa fel ca să nu fiu văzut de nimeni și mă oblig să vă vindec: în câteva clipe veți fi la fel de viguros ca înainte de atac. Haideți, grăbiți-vă, căci nu am timp de pierdut aici, dacă spuneți că cel pe care-l caut nu locuiește în această casă. Mă lăsați să intru?

— Da, îi răspunse lacheul, fără să se mire că îi revenise vocea.

— Conduceți-mă la el, îi zise Saint-Germain, întinzându-i mâna.

Și fără să se mire și de faptul că putea să-și miște membrele, lacheul îl luă de mâna pe Saint-Germain și, închizând ușa, îl conduse în pavilionul din stânga – cel în care locuia d'Assas.

— Acum du-te! îi zise contele, iar, dacă domnul Jacques te întreabă cine a bătut la ușă, răspunzi că a fost un trecător care a greșit adresa. Nu-i așa, amice?

— Da, stăpâne! zise lacheul.

— Poți pleca. Am să te aștept aici.

Lacheul nu părea surprins că necunoscutul îi vorbea de domnul Jacques. Găsea natural faptul că acesta îi dădea ordine. Nu-și mai amintea de răul care-l cuprinsese fulgerător. Cum nu-și mai amintea nici că medicul, sau cel ce-și spunea așa, ar fi trebuit să-l vindece.