Dragoste si ura

DRAGOSTE ȘI URĂ1

I. Călătoria lui Passavant.

După o cumplită încăierare cu oamenii ducelui de Burgundia, cavalerul Passavant poposise dincolo de zidurile Parisului. Era descumpănit. Ratase întâlnirea cu regele Franței, la Saint-Pol, întâlnire pe care, spre satisfacția frumoasei Odette, suveranul însuși o fixase. Felul lui de a judeca oamenii, bruma lui de experiență de viață îl făceau să vadă totul – întâmplări și ființe – cu jumătăți de măsură. Tocmai de aceea, acum se socotea în fața unei catastrofe, iar dezamăgirea îi cheltuia și ultima speranță. Bietul de el, nu știa că pe lumea asta un singur lucru poate fi rânduit: moartea. Restul se aranjează, se drege, se cârpește chiar, căci așa-i firea omului: pentru orice încurcătură caută o ieșire.

Se gândi că ar putea să-și răscumpere ghinionul întorcându-se la Saint-Pol și, dacă va fi nevoie, să lupte din nou cu vrăjmășia ducelui de Burgundia. Adică să înfrunte iarăși moartea. Încălecă. Cum gândurile îi colindau aiurea, uită de Paris și luă drumul spre Dammartin. În pasul domol al calului avu timp să-și chinuie sufletul: sunt acuzat de o crimă îngrozitoare, sunt urmărit de răzbunarea reginei și a lui Jean Temerarul. Acum, pentru că oamenii acestuia m-au împiedicat să ajung la întâlnirea cu regele, sunt disprețuit de suveran și de acea frumoasă Odette.

Se lăsase în voia întâmplării.

Cu siguranță că atunci când se opri în fața hanului Saint-Eloi, era mai degrabă ademenit de mirosul puternic al bucatelor, ce răzbătea până afară, decât de chipul frumoasei tinere aflată în pragul ușii de la intrare și care îl privea cu o simpatie neascunsă. Și cum cavalerul nu scotea nici o vorbă, se hotărî chiar frumoasa hangiță să atace:

— Dacă sunteți cumva în căutarea celui mai bun han, apoi să știți că l-ați și găsit.

— Nu! Mă interesează drumul spre Villers-Cotterets, spuse Passavant la întâmplare.

— A, da! Păi luați-o pe acolo, arătă ea într-o direcție, dar mă tem că nu puteți ajunge până la Villers-Cotterets fără să mâncați ceva. Parcă asta vă citesc pe față!

— Chiar așa îmi ziceam și eu, frumoasa mea, numai că… Descălecă și începu să pună mai mult preț pe hanul care îi ieșise în cale mai ales că era asaltat de rafalele unui vânt rece. Era frig. Prin ușa deschisă zări flăcările care jucau într-un șemineu. Parcă-i făceau semne. Avea inima zdrobită și ochii frumoși ai hangiței îi promiteau o frumoasă consolare. Ce să facă! Ce ar fi făcut altul în locul lui decât să intre? Intră, deci, și avu grijă să-i ceară unui băiat să-i ducă în grajd calul obosit. Înainte de a face vreo cunoștință, se așeză la masă, aproape de șemineu. Se simți asaltat de mirosurile bucătăriei, dar nu se lăsă pradă slăbiciunii știind cât de goale îi sunt buzunarele. Nici nu apucă să se necăjească prea mult când hangița îi așeză pe masă o omletă cât toate zilele, rumenită și tare îmbietoare. Când îi aduse friptura de vânat, stomacul păru că începe să cheme ajutor. Ciupercile fierte la foc potolit și prăjite apoi într-o tigaie în care se mai aruncase cimbru, busuioc și rozmarin, îi părură garnitura cea mai potrivită pentru bucata rozalie de căprioară. Un ulcior de vin îl ajută să vadă viața mai puțin blestemată. Și atunci îi apăru în cap o idee care îi aduse întreaga bună dispoziție:

— La ce bun paftaua asta de argint cu care este fixată panglica pe nenorocita mea de pălărie? Ei, frumoaso, ascultă-mă bine! Nu am nici o lețcaie, e adevărat. Nu te întuneca și continuă, te rog, să-ți obosești frumoșii ochi uitându-te spre mine. Îmi face tare bine! În loc de bani, te rog să primești această pafta de argint, prețul cinei mele și al unui braț de fân pentru cal, dacă vei avea bunătatea să te înduri de bietul animal.

Tânăra examina paftaua.

— Pentru paftaua asta, zise ea, domnul meu, dumneavoastră și calul dumneavoastră mai aveți dreptul la câte o porție în plus, la fel de bogată ca aceasta.

— Bine, bine, strigă bucuros cavalerul, atunci pune-mi pentru drum, ovăz pentru animal și în traistă, pentru mine, un pateu, o pâine și un ulcior de vin. În felul ăsta suntem chit.

— Precum porunciți, domnule căpitan.

O jumătate de oră mai târziu Passavant se porni din nou la drum. Tânăra hangiță îl ajutase să aranjeze bagajele, căutând cu privirea ochii cavalerului. Passavant nu părăsise, nici el, fără regrete hanul în care luase masa copioasă și în care, în afara gândurilor lui nu se mai găsise decât zâmbetul înflorit în colțul gurii al acestei hangițe. Câte visuri și câte pasiuni nemărturisite nu rămân în inima unui bărbat!

Când ajunse la Villers-Cotterets totul intrase în amintire, chiar și frumoasa de la Saint-Eloi. Ajuns aici, unde cândva micuța Roselys fusese expusă în fața bisericii pentru a fi recunoscută sau înfiată, Passavant găsi de cuviință să-și continue drumul spre castelul pe care ducele de Orleans îl construise de curând și unde ar fi trebuit să-și găsească refugiu regele Franței. Cel puțin așa credea el.

Tot căutând urmele altor călători care mai trecuseră prin acele locuri spre castelul ducelui, se trezi că soarele asfințise deja. În pădure era frig. Trist și descumpănit, cavalerul căuta viața și, în jurul lui, nu era decât chipul morții.

În timp ce ajunsese la această constatare, lui Passavant i se întâmplă singurul lucru posibil în astfel de împrejurări: să se rătăcească. Calul urcă pieptiș coasta unui deal și ajunse într-un platou unde, ca niște turnuri de catedrală, se înălțau falnic câțiva stejari. Ici și colo frunzele tinere rezistaseră frigului și ploii. Passavant se opri undeva, lângă niște tăietori de lemne.

— Cum se numește locul acesta? Întrebă el.

— Voliard, răspunse unul dintre tăietori.

— De aici și până la castelul ducelui de Orleans mai este mult?

— Ia, priviți, pe aici, îi ceru un bătrân tăietor, dacă aveți ochi buni o să vedeți prin negura serii acolo, departe, acoperișul turnului de pază.