Cronicile din Narnia Calatorie pe mare – vol.5

CĂLĂTORIE PE MARE CU „ZORI DE ZI”

Capitolul 1

TABLOUL DIN DORMITOR.

A fost odată un băiat pe care îl chema Eustace Clarence Scrubb {1} și aproape că își merita numele. Părinții îl strigau Eustace Clarence, iar profesorii – Scrubb. Nu vă pot spune cum i se adresau prietenii, fiindcă nu avea niciunul. Nu le spunea tatălui și mamei lui „tată” și „mamă”, ci Harold și Alberta. Erau niște persoane foarte moderne și luminate la minte. Vegetarieni și nefumători, nu consumau băuturi alcoolice și purtau un anumit gen de rufărie de corp. În casa lor erau foarte puține mobile, lenjeria de pat era sumară, iar ferestrele stăteau tot timpul deschise.

Lui Eustace Clarence îi plăceau animalele, în special scarabeul, dacă erau morți și prinși cu acul pe un carton. Îi plăceau cărțile, dacă erau cărți de informație și aveau poze cu silozuri de cereale și copii străini foarte grași, care făceau gimnastică în școli model.

Eustace Clarence nu-i putea suferi pe verii lui, cei patru frați Pevensie, Peter, Susan, Edmund și Lucy. Dar s-a bucurat mult când a aflat că Edmund și Lucy veneau să stea la ei. Și asta fiindcă, în sinea lui, îi plăcea să facă pe șeful și pe zbirul; or, deși era tare pirpiriu și nu i-ar fi putut ține piept într-o încăierare nici măcar lui Lucy, darămite lui Edmund, știa că există zeci de metode de a-i sâcâi pe alții, dacă ești la tine acasă și ei sunt doar musafiri.

Edmund și Lucy nu vroiau nicidecum să vină să stea la unchiul Harold și la mătușa Alberta. Numai că efectiv n-aveau încotro. Tata urma să țină niște prelegeri în America, timp de șaisprezece săptămâni în vara aceea, iar mama mergea cu el, fiindcă nu mai avusese o vacanță adevărată de zece ani de zile.

Peter muncea din greu pentru un examen și trebuia să-și petreacă vacanța meditându-se cu bătrânul profesor Kirke, în a cărui casă cei patru copii avuseseră niște aventuri minunate mai demult, în anii de război. Dacă ar mai fi locuit încă în acea casă, i-ar fi chemat pe toți să stea la el. De atunci însă, sărăcise și trăia într-o căscioară, în care nu exista decât un singur dormitor de oaspeți. Pe de altă parte, ar fi costat prea mulți bani ca părinții să-i ia și pe ceilalți trei copii în America, deoarece Susan plecase.

Oamenii mari o socoteau pe Susan cea mai frumușică din familie, dar nu era deloc bună la școală (deși, altminteri, foarte matură pentru vârsta ei), iar mama zicea că „ar profita mult mai mult decât cei mici de pe urma unei călătorii în America”. Edmund și Lucy încercau să nu o invidieze pe Susan pentru norocul de care avea parte, însă era îngrozitor să fie nevoiți să-și petreacă vacanța de vară la mătușa lor. „E și mai rău, însă, pentru mine, zicea Edmund, fiindcă tu măcar vei avea camera ta, pe când eu va trebui să stau în același dormitor cu împuțitul ăla de Eustace”.

Povestea începe într-o după-amiază, când Edmund și Lucy izbutiseră să fure câteva minute prețioase pentru a rămâne singuri. Și, firește, vorbeau despre Namia, care era numele tărâmului lor tainic și neștiut de nimeni. Majoritatea dintre noi, presupun, avem un tărâm tainic, însă pentru noi acesta este doar un tărâm imaginar. În această privință, Edmund și Lucy erau mai norocoși decât alți oameni. Tărâmul lor tainic exista aievea. Fuseseră deja acolo de două ori; nu în joacă sau în vis, ci în realitate. Ajunseseră acolo prin Vrajă, care este singura cale de a pătrunde în Namia. Și li se făgăduise în Namia sau, în fine, li se dăduse speranța că într-o bună zi aveau să se întoarcă acolo. Vă puteți închipui cât de mult discutau despre asta, când găseau prilejul.

Erau în camera lui Lucy, unde stăteau pe pat și se uitau la un tablou atârnat pe peretele din față. Era singurul tablou din casă care le plăcea. Mătușa Alberta nu-l putea suferi (de aceea și fusese surghiunit într-o odăiță dosnică de la etaj), însă nu se putea descotorosi de el, fiindcă îl primise în dar de nuntă de la o persoană pe care nu voia s-o jignească.

Tabloul înfățișa o corabie – o corabie care plutea drept spre tine. Prora era suflată cu aur și avea forma unui cap de balaur cu botul larg deschis. Avea doar un singur catarg și o singură pânză mare și pătrată, de culoare purpurie. Părțile laterale ale corabiei – ceea ce se vedea din ele acolo unde se terminau aripile aurii ale balaurului – erau verzi. Vasul tocmai se cocoțase pe creasta unui fabulos val azuriu, al cărui pântece învolburat se rostogolea spre tine, plin de spumă și clăbuci mari. Se vedea limpede cum corabia naviga iute, sub rafalele unui vânt vioi, înclinată ușor pe partea babordului. (Apropo, dacă aveți de gând să citiți până la urmă această poveste și dacă nu știți deja, n-ar strica să băgați la cap că partea stângă a unei corăbii, când te uiți din față, se numește babord, iar partea dreaptă tribord.) Toată lumina soarelui cădea pe corabie în acea parte, iar apa pe acea parte era plină de irizări verzi și purpurii. Pe cealaltă parte, avea o tentă de albastru închis, de la umbra corabiei.

— Întrebarea e, zise Edmund, dacă nu-i mai rău să privești o corabie namiană, când știi bine că nu poți ajunge la ea.

— Până și privitul e mai bun decât nimic, spuse Lucy. Oh și cât de namiană e corabia asta.

— Tot cu jocul ăla al vostru? Spuse Eustace Clarence, care trăsese cu urechea la ușă și acum intrase înăuntru, rânjind. Anul trecut, când locuise la familia Pevensie, făcuse ce făcuse și izbutise să-i audă pe toți vorbind despre Namia, plăcându-i să-i tachineze pe această temă. Se gândea, firește, că născociseră totul; și, fiind prea nătărău ca să poată născoci și el ceva, nu privea cu ochi buni toată povestea asta.

— Prezența ta nu e dorită aici, zise Edmund, tăios.

— Încerc să mă gândesc la o poezioară, spuse Eustace. Ceva de genul:

Niște puștani care s-au jucat de-a Narnia s-au făcut treptat tot mai natantoli.