Cronicile din Narnia Jiltul de Argint – vol.6

JILȚUL DE ARGINT

Capitolul 1

ÎN SPATELE SĂLII DE GIMNASTICĂ.

Era o zi mohorâtă de toamnă și Jill Pole plângea în spatele sălii de gimnastică. Plângea fiindcă o terorizaseră Ăia. Cum cartea aceasta nu va fi o poveste despre școală, voi spune cât mai puțin posibil despre școala lui Jill, subiectul nefiind deloc plăcut. Era o Școală Experimentală, o școală de băieți și fete, ceea ce pe vremuri se numea o școală „mixtă”; nu chiar atât de mixtă totuși, socoteau unii, pe cât de „mixate” și învălmășite erau ideile din capul celor care o conduceau. Oamenii aceștia erau de părere că băieții și fetele trebuiau lăsați să facă ce voiau. Or, din păcate, ceea ce le plăcea cel mai mult celor zece-cincisprezece băieți și fete din clasele mari era să-i terorizeze pe ceilalți. Continuau să se petreacă tot felul de lucruri, lucruri de-a dreptul oribile, care la o școală obișnuită ar fi fost date în vileag și oprite în jumătate de trimestru; ei bine, nu și la școala asta. Sau chiar dacă se întâmpla totuși așa, cei care le săvârșiseră nu erau exmatriculați și nici pedepsiți. Directoarea zicea că elevii aceștia erau niște cazuri psihologice interesante, așa că îi chema la ea și stătea de vorbă cu ei ore în șir. Iar dacă te pricepeai cum s-o iei pe directoare și ce să-i spui, te pomeneai că ai ajuns și elev preferat, când de fapt altceva ar fi fost de așteptat.

Acesta era motivul pentru care în acea zi mohorâtă de toamnă, Jill Pole plângea pe cărăruia abruptă de lângă tufișurile din spatele sălii de gimnastică. Și, pe când tot plângea ea așa, necăjită, de după colțul clădirii a apărut fluierând un băiat, cu mâinile în buzunare. Puțin a lipsit să nu se ciocnească de ea.

— De ce nu caști ochii pe unde mergi? zise Jill Pole.

— Bine, bine, spuse băiatul, dar nu-ncepe acum – și pe urmă, văzând cum arăta la față: Hei, Pole, ce-ai pățit?

Jill doar se strâmba; așa cum te strâmbi când încerci să spui ceva, dar știi că dacă vorbești te pui iar pe plâns.

— Tot Ăia, presupun – ca de obicei, zise băiatul, furios, vârându-și și mai adânc mâinile în buzunare.

Jill încuviință din cap. Nu era nevoie să spună nimic, chiar dacă ar fi fost în stare. Știau prea bine amândoi.

— Uite ce e, începu băiatul, n-are nici un rost ca noi toți…

Era bine intenționat, însă vorbea efectiv ca un om care se pregătește să-i tragă un perdaf cuiva. Lui Jill i-a sărit țandăra numaidecât (ceea ce ți se poate întâmpla foarte ușor când cineva te-a întrerupt din plâns).

— Oh, pleacă de-aici și vezi-ți de treaba ta, i-o reteză ea. De ce-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, mă rog? Faci pe deșteptul și-ți închipui că poți să ne spui noua ce-ar trebui sa facem! Păi, după mintea ta, probabil ar trebui să ne gudurăm tot timpul pe lângă Aia, să le intrăm pe sub piele și să facem sluj în fața lor, așa ca tine.

— Oh, Doamne! exclamă băiatul, așezându-se pe iarbă lângă tufișuri, dar ridicându-se numaidecât, întrucât iarba era udă leoarcă. Din păcate, îl chema Eustace Scrubb{1}, însă nu era rău la suflet.

— Pole! zise el. Crezi ca e drept? M-ai văzut tu pe mine făcând așa ceva în trimestrul ăsta? Uiți că i-am ținut piept lui Carter în povestea cu iepurele? Și că am păstrat secretul despre Spiwins – chiar și în caznele torturii? Uiți că…

— N-n-nu știu și nu-mi pasă, îngăimă Jill, printre suspine de plâns.

Scrubb observă că Jill nu-și revenise și, cu mult bun-simț, se gândi să-i ofere o bomboană de mentă. Și își luă și el una. În scurt timp, Jill începu să vadă lucrurile ceva mai limpede.

— Îmi pare rău, Scrubb, zise ea, imediat. N-am fost corectă cu tine. N-ai făcut toate chestiile alea trimestrul ăsta.

— Păi, șterge cu buretele ultimul trimestru, dacă poți, îi zise Eustace. Eram altfel pe atunci. Eram – ei, drăcia dracului, o lichea, asta eram!

— La drept vorbind, cam așa e, să știi, îi spuse Jill.

— Înseamnă că ai remarcat că m-am schimbat? o întrebă Eustace.

— Și nu numai eu, să știi, îi confirmă Jill. Toată lumea spune asta. Până și Ăia au observat. Eleanor Blakiston a auzit-o pe Adela Pennyfather vorbind despre asta în vestiar, ieri. Zicea: „Nu știu cine-a pus mâna pe puștiulică ăla, Scrubb. Nu se mai lasă deloc mânuit trimestrul ăsta. Va trebui să ne ocupăm de el imediat.”

Eustace se cutremură de groază. Toată lumea de la școala Experimentală știa cum era „să se ocupe” Ăia de tine.

Amândoi copiii tăcură câteva clipe. De pe frunzele de leandru picurau stropi mici.

— De ce erai altfel trimestrul trecut? îl întrebă acum Jill.

— Am pățit în vacanță o sumedenie de lucruri ciudate, îi răspunse Eustace, misterios.

— Ce fel de lucruri? se interesă Jill.

Eustace nu spuse nimic o bună bucată de timp. După care, zise:

— Uite ce e, Pole, amândoi urâm locul ăsta mai mult decât orice pe lume. Am sau n-am dreptate?

— Păi, cum să n-ai dreptate! îi răspunse Jill.

— Atunci, cred efectiv că pot avea încredere în tine.

— Ei, nu mai spune, bravo ție! i-o trânti Jill.

— Da, dar e vorba de un secret efectiv nemaipomenit. Măi Pole, tu chiar crezi că niște lucruri sunt întocmai cum spun eu? Mă refer la niște lucruri pe care alții, aici, le-ar lua în derâdere.