Cronicile din Narnia Ultima batalie – vol.7
Aa
ULTIMA BĂTĂLIE
Capitolul 1
LÂNGĂ LACUL ÎNVOLBURAT.
În ultimele zile ale Namiei, departe de tot, spre apus, dincolo de Pustiul Pleșuv și aproape de marea cascadă, trăia un Maimuțoi. Era atât de bătrân, încât nimeni nu-și mai amintea când venise să locuiască prima oară prin acele părți; și era cel mai isteț, cel mai pocit și cel mai zbârcit Maimuțoi din citi existaseră vreodată. Avea o căsuță de lemn cu acoperiș de frunze, sus, între crengile unui copac falnic și îl chema Marafet. În acea parte a pădurii, nu viețuiau prea multe Animale Vorbitoare, nici Oameni, Pitici sau făpturi de alt fel, însă Marafet avea un vecin care îi era prieten: măgarul Nedumirici. În fine, așa spuneau amândoi, ca erau prieteni, însă, după cum se desfășurau lucrurile, te-ai fi gândit că Nedumirici era, mai degrabă, sluga lui Marafet și nu prietenul lui. Nedumirici făcea toată treaba. Când se duceau împreună la râu, Marafet umplea cu apă burdufurile mari din piele, însă Nedumirici era cel care le căra înapoi. Când aveau nevoie de ceva din orașele aflate în josul râului, Nedumirici era cel care se ducea până acolo, cu panerele goale în spinare și venea înapoi cu ele pline și grele. Și toate bunătățile aduse de Nedumirici erau mâncate de Marafet; căci, cum zicea Marafet: „Pai, vezi tu, Nedumirici, eu nu pot mânca iarbă și scaieți ca tine, așa că-i normal să mă descurc altfel”. Iar Nedumirici spunea întotdeauna, „Sigur că da, Marafet, sigur că da. Te înțeleg perfect.” Nedumirici nu se văita niciodată, fiindcă știa că Marafet era mult mai deștept decât el și socotea că era foarte frumos din partea acestuia să fie prieten cu el. Iar dacă se întâmpla ca Nedumirici să încerce să-l contrazică în vreo privință, Marafet spunea întotdeauna: „Zău așa, Nedumirici, înțeleg mai bine decât tine ce trebuie făcut. Doar știi bine că n-ai prea multă minte, Nedumirici.” Și Nedumirici zicea și el de fiecare dată: „Da, Marafet. Ai dreptate. N-am prea multă minte.” După care ofta și făcea cum îi spunea Marafet.
Într-o bună dimineață, pe la începutul anului, au ieșit amândoi la plimbare pe malul Lacului Învolburat. Lacul Învolburat este iazul acela mare de sub stânci, în capătul vestic al Namiei. O cascadă imensă se varsă în el cu un urlet bubuitor, iar Râul Namia curge de-acolo, ieșind prin cealaltă parte. Din cauza cascadei, apele lacului se leagănă veșnic, bolborosesc și spumegă în bulboane, de unde și numele de Lacul Învolburat. Cel mai vioi și jucăuș este la începutul primăverii, când apele cascadei se umflă de la zăpezile topite și scurse de pe munții înalți, aflați dincolo de Namia, în Deșertul de Apus, de unde vine nul. Și, cum se uitau ei la Lacul Învolburat, dintr-o dată Marafet își lungi degetul uscățiv și negricios, zicând:
— Uite! Ce-i aia?
— Ce-i aia „ce”? Făcu Nedumirici.
— Chestia aia galbenă, care a apărut acum din cascadă. Uite! Se vede din nou, plutește. Trebuie neapărat să aflăm ce e.
— Chiar trebuie? Zise Nedumirici.
— Sigur că trebuie, îi răspunse Marafet. S-ar putea să fie ceva folositor. Hai, țuști în lac, ca un băiat bun ce ești și pescuiește-o de-acolo, să ne lămurim și noi despre ce-i vorba.
— Țuști în lac, eu?! Făcu Nedumirici, ciulind urechile lungi.
— Păi, cum o sa ajungem la chestia aia, dacă nu sari în apă?! Zise Maimuțoiul.
— Dar – dar n-ar fi mai bine dacă te-ai băga tu în lac? Spuse Nedumirici. Fiindcă, știi, tu vrei musai să afli ce e chestia aia și nu eu. Iar tu ai și mâini. La fel ca Oamenii și Piticii, poți prinde și apuca orice lucru. Eu, însă, am doar copite.
— Zău așa, Nedumirici, zise Marafet nu mi-aș fi închipuit vreodată că poți să spui lucruri din astea. Nu m-așteptam din partea ta la așa ceva, pe cuvânt.
— Dar, de ce, ce-am spus atât de rău? Făcu Măgarul, vorbind pe un ton destul de spăsit, fiindcă vedea bine că Marafet era profund jignit. N-am vrut decât să…
— Să mă pui pe mine să intru în apă, îl întrerupse Maimuțoiul. De parcă n-ai ști prea bine cât de sensibile sunt maimuțele la plămâni și cât de ușor pot răci! Foarte bine. Voi intra în apă. Mi-e destul de frig și-așa, cu vântul ăsta năprasnic. Dar am să mă bag în apă. Probabil că voi muri. Și atunci îți va părea rău.
Și, după tremurul din glas, s-ar fi zis că Marafet era gata să izbucnească în plâns.
— Nu, te rog, nu, te rog, nu, te rog, exclamă Nedumirici, pe jumătate răgind și pe jumătate vorbind. Marafet, nu mi-a trecut niciodată prin minte așa ceva, îmi pare rău, n-am vrut. Doar știi cât de nătărău sunt și că nu mă duce capul să mă gândesc la mai multe lucruri deodată. Am uitat cât ești de sensibil la plămâni. Bineînțeles că eu am să intru în apă. Nici să nu te gândești să faci tu așa ceva. Da, Marafet, îmi promiți?
Așa ca Marafet i-a promis, iar Nedumirici a plecat tropa-tropa pe cele patru copite să ocolească marginea stâncoasă a Lacului și să găsească un loc pe unde să intre în apă. Pe lângă faptul că afară era tare frig, nu părea deloc un fleac să intri în apa aceea agitată și înspumată, așa că Nedumirici a stat și a dârdâit cam un minut, până să se încumete s-o facă. Numai că Marafet s-a și apucat să-i strige din spate: „Poate că mai bine intru eu, Nedumirici”. Iar când a auzit asta, Nedumirici a zis: „Nu, nu. Mi-ai promis. Uite, intru acum” și chiar a intrat în apă.
