Un bilet de loterie.Farul de la capatul lumii

UN BILET DE LOTERIE.

CAPITOLUL I

— Cât e ceasul? întrebă cucoana Hansen după ce-și scutură cenușa pipei, pe când ultimele rotocoale de fum se pierdeau între grinzile colorate ale tavanului.

— Este opt, mamă, răspunse Hulda.

— Nu cred să ne mai vină călători în noaptea asta; e un timp groaznic.

— Nu cred să vină nimeni. În orice caz, camerele sunt aranjate și voi auzi dacă cineva cheamă de afară.

— Fratele tău s-a întors?

— Nu încă.

— N-a spus că vine azi?

— Nu, mamă. Joel s-a dus să însoțească un călător la lacul Tinn și, cum a plecat târziu, nu cred să se poată întoarce la Dai înainte de mâine.

— Va rămâne să doarmă deci la Moel?

— Da, desigur, doar dacă nu se va duce la Bamble să-l vadă pe fermierul Helmboe.

— Și pe fiica lui…?

— Da, pe Siegfrid, cea mai bună prietenă a mea, pe care o iubesc ca pe-o soră! răspunse râzând fata.

— Ei bine, închide ușa, Hulda, și hai să ne culcăm.

— Sper că nu ești bolnavă, mamă?

— Nu, dar vreau să mă scol mâine devreme. Trebuie să mă duc la Moel.

— Pentru ce?

— Ei! Nu trebuie să ne aprovizionăm pentru sezonul care vine?

— Surugiul din Christiania a ajuns la Moel cu vinurile și alimentele?

— Da, Hulda, azi după-amiază, răspunse cucoana Hansen. Lengling, maistrul de la joagăr, l-a văzut și mi-a spus-o în trecere. Din conservele noastre de șuncă și de pește afumat n-a rămas mare lucru și nu vreau să risc să rămân descoperită. Dacă vremea se îmbunătățește, se poate ca de la o zi la alta turiștii să-și reînceapă excursiile în Telemark. Trebuie ca hanul nostru să fie gata să-i primească, iar ei să găsească tot ce le-ar trebui în timpul șederii lor aici. Știi, Hulda, că suntem în 15 aprilie?

— 15 aprilie! murmură fata.

— Deci mâine mă voi ocupa de toate astea, spuse cucoana Hansen. În două ore am să fac cumpărăturile pe care căruțașul le va aduce aici, iar eu mă voi întoarce cu Joel, în brișca lui.

— Mamă, în caz că întâlnești factorul, nu uita să-l întrebi dacă are vreo scrisoare pentru noi…

— Și mai ales pentru tine! S-ar putea să aibă, căci de la ultima scrisoare a lui Ole a trecut o lună.

— Da, o lună! O lună lungă!

— Nu te necăji, Hulda! Această întârziere n-are de ce să te mire. De altfel, dacă factorul din Moel n-a adus nimic, ce nu a venit prin Christiania poate să vină prin Bergen.

— Desigur, mamă, răspunse Hulda; dar ce vrei? Am inima grea, deoarece e foarte departe de aici până la locurile de pescuit din New-Found-Land! Trebuie să străbați o mare întreagă, și dacă dai și de vreme rea!… Iată că a trecut aproape un an de când a plecat sărmanul meu Ole și cine ar putea spune când va reveni la Dai…?

— Și dacă ne va mai găsi la întoarcerea sa! murmură cucoana Hansen, dar atât de încet încât fiica sa nu putu s-o audă.

Hulda se duse să închidă poarta hanului care dădea în drumul mare, spre Vestfjorddal. Nu avu grijă măcar să întoarcă cheia în broască, în această ospitalieră țară a Norvegiei, asemenea precauții nu sunt necesare. Se cade ca orice călător să poată intra în casă, ziua sau noaptea, fără să fie nevoie ca cineva să-i deschidă.

N-ai de ce să te temi de vreo raită a vagabonzilor sau a răufăcătorilor nici în centrul ținutului, nici în cel mai îndepărtat cătun al provinciei. Nici un delict împotriva bunurilor sau persoanelor n-a tulburat vreodată siguranța locuitorilor.

Mama și fiica ocupau două camere la primul etaj în partea din față a hanului, două camere răcoroase și curate, mobilate modest, dar a căror întreținere arăta rânduiala bunei gospodine.

Deasupra, sub acoperișul ce se înălța țuguiat ca al unui conac, se afla camera lui Joel, luminată de o fereastră cu cercevelele din lemn de brad, lucrate cu mult gust. De acolo privirea, după ce cuprindea zarea unde se profila un grandios lanț de munți, putea să coboare până jos, în valea îngustă, unde vuia Maan-ul, jumătate torent, jumătate râu. O scară de lemn, cu balustrada joasă și cu treptele lustruite, urca din sala cea mare de la parter la etaj. Totul era atrăgător în aspectul acestei case, unde călătorul găsea un confort neobișnuit în hanurile din Norvegia.

Deci Hulda și mama ei locuiau la primul etaj. Se retrăgeau devreme când erau singure. Hangița Hansen, luminând drumul cu un sfeșnic colorat, urcase primele trepte ale scării, când se opri brusc. Bătea cineva la ușă. Și o voce se auzi:

— Ei, cucoană Hansen! Cucoană Hansen! Cucoana Hansen coborî.

— Cine poate veni atât de târziu? spuse ea.

— Să fi avut Joel vreun accident? se sperie Hulda. Și imediat se îndreptă spre ușă.

Văzu un tinerel – unul din băieții care făceau meseria de skydskarl, care consta în a te agăța la spatele briștii și a avea grijă de cal la fiecare popas. Băietanul venise pe jos și se afla în prag.

— Ei, ce cauți aici la ora asta? zise Hulda.

— Mai întâi să vă doresc seară bună, răspunse băiatul.