Cautarea absolutului

I.

CASA CLAES.

În orașul Douai1, pe strada Parisului, se află o casă care în înfățișare, în orânduirea lăuntrică și într-o seamă de amănunte, a păstrat mai mult decât oricare alta caracterul vechilor lăcașuri flamande atât de firesc adaptate la moravurile patriarhale ale acestei tihnite țări; însă mai înainte de a trece la zugrăvirea ei, s-ar cuveni poate să amintim, în sprijinul scriitorilor, nevoia acelor pregătiri didactice împotriva cărora protestează unii oameni ignoranți și nerăbdători ce-ar vrea emoții, dar fără principii generatoare, floarea fără sămânță, copilul fără procesul gestației. Să fie oare arta mai tare decât însăși natura?

Întâmplările din viața omului, fie publică sau particulară, sunt atât de strâns legate de arhitectură, încât cei mai mulți dintre cercetători pot reconstitui fie o națiune, fie un individ în tot adevărul ființei lor, după vestigiile monumentelor publice sau după relicvele sălașurilor. Arheologia este pentru viața socială ceea ce anatomia comparată înseamnă pentru viața organică. Un mozaic rezumă o întreagă societate, după cum un schelet de ihtiozaur subînțelege o întreagă creație. Și într-un caz și în celălalt, totul se deduce, totul se înlănțuie. Cauza face să ghicești efectul, după cum fiecare efect îngăduie urcușul îndărăt spre o cauză. Savantul reînvie astfel până și negii bătrânelor veacuri.

De aici vine fără îndoială nemărginita pasiune pe care o trezește descrierea unei arhitecturi, când fantezia scriitorului nu-i alterează intru nimic elementele: cine n-o poate lega atunci de trecut prin stricte deducții? Și, pentru om, cât de straniu se aseamănă trecutul cu viitorul; a-i povesti ceea ce a fost, nu înseamnă oare a-i spune mai întotdeauna ce va fi? În sfârșit, arar zugrăvirea locurilor unde viața se scurge, nu deșteaptă în fiecine, când amintirea iluziilor amăgite, când a speranțelor încă în mugur. Asemuirea între un prezent ce înșală tainicele năzuințe și viitorul care le poate împlini, este și un nesecat izvor de melancolie cât și de dulci alinări.

Din această pricină e aproape cu neputință să nu te cuprindă un fel de înduioșare la descrierea vieții flamande, când toate amănuntele îi sunt redate aidoma. De ce? Poate fiindcă dintre feluritele chipuri de trai, e cea care ațipește mai desăvârșit sentimentul de nesiguranță al omului. Nici nu poate fi închipuită fără toate acele ospețe de pomină, fără toate acele strânse legături de familie, fără acea bine hrănită îndestulare, menită să ateste o continuitate în chiverniseala traiului, fără acea tihnă vecină cu beatitudinea; dar mai cu seamă e o viață ce înfățișează calmul și monotonia unei fericiri naiv senzuale în care îndeplinirea plăcerii înăbușă chinul dorinței, preîntâmpinând-o mai întotdeauna. Orice preț ar trebui să plătească omul pasionat sentimentelor tumultoase, n-ar putea totuși niciodată să vadă fără emoție imaginile acestei vieți sociale în care bătăile inimii sunt atât de bine reglementate, încât cei ușuratici o învinuiesc de răceală. Mulțimea prețuiește îndeobște cu precădere forța anormală care se revarsă, forței egale care dăinuie. Mulțimea n-are nici răgazul nici răbdarea să-și dea seama deplin de uriașa putere ce se ascunde sub o aparență uniformă. De aceea, pentru a zgudui această mulțime târâtă de torentul vieții, pasiunea, ca și marele artist, n-a găsit altă cale decât sa treacă dincolo de ritmul firesc, cum au făcut-o Michelangelo, Bianca Capello, domnițoara de la Valličre, Beethoven ți Paganini2. Numai marii calculatori socot că nu trebuie niciodată să depășești ținta și n-au respect decât pentru perfecta realizare ce insuflă unei opere acea pace adâncă al cărei farmec subjugă pe oamenii superiori. Ci viața îmbrățișată de acest popor înainte de toate econom, îndeplinește întru totul condițiile acelei fericiri visate de mulțimi pentru traiul cetățenesc și burghez.

Cea mai gingașă materialitate este întipărită în toate obiceiurile flamande. Confortul englez oferă privirii nuanțe aspre, tonuri dure; pe când în Flandra vechiul interior al caselor încânta ochiul prin culori molatice, printr-o prietenoasă simplitate; e mărturia unei munci apărată de istovire; acolo pipa denotă o ferice împământenire a dulcelui farniente3 napolitan; mai vădind în aceeași vreme o potolită iubire, pentru artă, chezășia sa cea mai de seamă, răbdarea, și elementul ce dă trăinicie creațiilor, conștiința. Toată firea flamandă e în aceste două cuvinte: răbdare și conștiință, însușiri ce-ar părea să excludă bogatele nuanțe ale poeziei și să niveleze moravurile acestei țări, tot atât de plate ca și largile sale câmpii, tot atât de reci ca și cerul împâclit. Și totuși, nimic din toate acestea. Civilizația și-a desfășurat aici în așa fel forța, încât a modificat totul, până și efectele climei.